Oktöbeard

Cititorule, natura este iar în cumpănă. Cerul senin al verii cu soarele său încins fac din ce în ce mai mult loc norilor cenuşii. Briza răcoroasă atât de râvnită până acum câteva săptămâni se transformă încet într-un vânticel tomnatic, care adună recolta arămie a copacilor şi ne împodobeşte potecile cu un covor de frunze…ăă…aurii.

Un Bărbat adevărat cunoaşte toate aceste semne. Mirosul din aer, peisajul, răceala apelor, frigul nopţilor, tremurul ciutelor…Aceste taine nu-i sunt străine unui mascul dominant al speciei noastre de Homo sapiens sapiens. De fapt, aş putea adăuga (de la mine) că acest polivalent exemplar poate fi mai degrabă numit Homo megaerectus genialis, din motive inutil de menționat acum. Dar deviez. Mai dihai ca Vitoria Lipan din filmul ăla despre topoare, el ştie numai adulmecând un pumn de frunze şi chiştoace pământ că se apropie iarna.

Level 8 Un-masked Ninja (meditating)

Încă de la leagănul veacurilor, venirea anotimpului geros îl constrânge pe acest oarecare Bărbat să-şi scoată din bătrânul teasc trucurile de rulare fină prin capriciile vremii, mai tooot sezonul. Dacă m-ai urmărit până acum, cititorule, foarte bine. Pentru că vei afla că primul lucru şi cel mai uşor de îndeplinit, deoarece practic depui efort dacă nu-l faci, este creşterea bărbii. Precum acelaşi Bărbat garantat 100% ştie, denumirea sa vine întocmai de la cuvântul pe care îl poartă pe faţă, “barbă”. Barba face diferenţa imediat vizibilă dintre masculi şi femele, prunci sau fătălăi care nu pot creşte păr pentru că au supt ţâţă peste termen. Nu îmi răstălmăci vorba, nu trebuie să îi duşmănim pe aceşti neînţărcaţi şi nici să le facem de ocară în faţa altora. Doar că din păcate pentru feţele lor spâne, nu vor putea lua parte la Cel Mai Straşnic Eveniment Al Toamnei – Oktöbeard!

Acum, cu toţii luaţi pildă: în ajun, la data de 30 Septembrie, când soarele abia îşi mângâie creştetul de firul ierbii, puneţi lama rece pe obraz şi bărbieriţi-l curat! Apoi faceţi obrazului cinste cu o poză proaspătă, drept dovadă! Trimiteţi mesagerul cu dovada la vizitiularondgmail.com, întru vădită recunoştinţă şi bună-păstrare.

De la întâia zi a lunii Octombrie până la întâia zi a lunii Noiembrie, Creşteţi Bărbi! <- faceţi click pentru exemple de diferite modele şi mărimi!

Pe 1 Noiembrie asemenea, trageţi-vă chipul războinic în fotografie întocmai ca prima dată, şi trimiteţi neprihănita podoabă la aceleaşi porţi de mai sus. Prin porţi mă refer la căsuţa poştală electronică.

Voi conjura un juriu ad-hoc şi după ce vom judeca cine o are mai mare, se va desemna Bărbatul cu Cea Mai Vânjoasă Barbă, care pe loc şi cotropește un portret nemuritor din partea umilului vostru servitor şi o sticlă de spirtoasă aleasă!

Ne vom aduna apoi la loc de cinste şi ne vom veseli ciocnind o halbă de bere sau o ulcică de vin sau o cupă de cidru sau ce barda lui Brahîlea mai beau nişte vikingi spartani ca noi!

Să le creşteţi întru virtute şi ciumegie, boieri dumneavoastră!

(Este puternic încurajată și recomandată purtarea cu mândrie a bărbii în lunile ce vor să urmeze.)

În dar, Lepădarea Bărbii 2010

The Night

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Vodafonoch

Ieri dimineaţă primesc un mesaj de la diavol.

Ironic, numărul lui de telefon nu este 666, cum îmi indică bunul simţ. El se joacă cu mintea şi nervii, şi alege un număr tot din 3 cifre, dar aparent blând, nevinovat: 800. Pentru că ce cifră e mai nevinovată şi mai blândă decât cifra 8? Arată a om de zăpadă! Şi zero e..nimic rău.

Mi se adresează colocvial, pe un ton prietenesc, şi se recomandă la persoana a III-a, plural. “For we are legion”, gândesc, natural. Încearcă să mă prindă pe picior greşit, cu dezinvoltură. “Salut!”. Îmi vorbeşte de viitor, mă atenţionează că mi-a pregătit un “cadou ritmat”. Iminent, mă cac pe mine, ce poate fi bun în asta? Deja aud tobele groteşti şi pocnetul surcelelor sau bulbucii lavei peste care se pregăteşte cu spor cazanul în care voi fierbe lent.

Sunetul unui nou mesaj mă smulge din starea de transă, şi realizez că am avut un coşmar lucid în miezul zilei, timp de o oră jumate. În noul mesaj, mă pune în faţa faptului împlinit. Cuvinte ca “gratuit”, “lună”, “startul”, “melodia”, “preferată” nu mă păcălesc, îmi dau seama că totul e o capcană. Sunt încurajat să-mi aleg ceva, pentru că e rândul meu. Aceste două cuvinte mă fac să nu mai înţeleg altceva. Oare am înjurat prea mult? Oare am ignorat prea mulţi bătrâni în transportul în comun, ne-cedând scaunul? Oare nu am trimis destule mesaje cu bani pentru S.M.U.R.D., sinistraţi, Japonia, concursuri de “cultură generală”? OARE NU AM IUBIT DESTUL?!

Mă informează că voi fi sunat, pentru viitoare instrucţiuni. Probabil trebuie acum să-mi vând sufletul. Da, despre asta este vorba. Hei, măcar…poate o să primesc vreo abilitate mişto sau averi şi faimă…Ştiu că vrea să aleg ceva să-mi pun în telefon. Atât îmi e clar. Realizez că prin acest gest, telefonul meu devine un portal pentru lumea de dincolo. Eu, şi milioanele de români care au fost contactaţi! Milioane de uşi larg deschise dinspre infern!

Dar ce e asta? Am o cale de întoarcere? Pot să nu mai doresc “serviciul”, sunându-l înapoi? Nu…e un truc. Malefică entitate! Mă va folosi, îi voi servi scopul şi apoi…voi fi scrum.

Primesc un telefon, la scurt timp. Răspund cu cel mai tremurat hâit care odată a fost vocea mea normală. Fără vreun avertisement, sunt întrerupt scurt de o voce rece de femeie, care îmi taie răsuflarea. “Aici numai el vorbeşte”, îmi spun. Mă anunţă că am 3 variante, puse din nou sub masca veselă şi tinerească a acestor “melodii”. Sufletul mi se încolăceşte în jurul coloanei, ca un organ intern, la auzul lor:

1. Alex Velea – One Shot

2. Nick Kamarera Feat. Mike Diamondz – Thailanda

3. Corina – No Sleepin’

Mă cutremur, şi simt cum oasele se mi se dărâmă, ca în urma unei implozii. Realizez că e o alegere imposibilă.

— + —

De ce, Vodafone?

De ce mă iei la început cu pastile de astea vagi, spunându-mi că vei face ceva pro bono pentru mine (şi restu de guvizi abonaţi), ca apoi să îmi serveşti căcat pe tonul ăsta de “hei, e de fapt tort!”?

De ce mă forţezi să fac ceva în privinţa ta? Nu vreau să fac nimic, Vodafone, vreau doar să plătesc factura şi să am cum vorbi la telefon! Atât! Nu vreau să trebuiască să sun să dezactivez nici un servici, cât timp nu l-am cerut, de ce să depun efortul?

De ce îmi insulţi inteligenţa, în cazul în care consider că am nevoie de aşa ceva(nu, nu o să am vreodată, mi se pare de o cretinitate groasă să mă pui să ascult aceeaşi şi aceeaşi chestie. Pentru asta e alarma, s-o urăsc, să mă trezesc în ciudă, s-o opresc. Ajung să îl sun pe gigel, fac ca iepuraşul în bancul cu clătitele, şi iritat de sunetele alea repetitive, când într-un final răspunde omu, îl bag în mă-sa direct. Ne induci stres, Vodafone!) şi îmi serveşti reziduurile astea pe care le numeşti “melodii”?

De ce, prin asta, ajuţi la îngroparea muzicii noastre şi la spălarea de creiere şi suflete?

De ce mă întrebi dacă am stofă de DJ? De unde în tot iadul să am eu stofă de DJ? Sunt crescător autorizat de DJ (mă gândesc că aşa apar ei) de la care recoltez lâna din care fac stofă? Nu îţi sunt îndeajuns pieile noastre golite de orice umbră de umanitate, când ne-ai dat alea 3 variante? Îmi şi imaginez cât de tare pot să  îi distrez pe prieteni cu hit-urile cele mai noi. Tare, în timpane, hit după hit, până fac Top score! şi scuipă sânge, aşa îi distrez, Vodafone.

De ce nu pot avea stofă de acordeonist? Sau de chitarist? Sau de ambientalist? Să-i pun să asculte marea într-o scoică, sau susurul cald de când mă piş?

Pentru că este clar, Vodafone, tu eşti diavolul!

Un fel de doliu naţional

Mă simt din ce în ce mai confortabil în culori închise. Poate că ăsta e felul creierului meu de a-mi spune că purtăm doliu amândoi, numai că eu încă nu îmi dau seama. Exuberanţa tinereţii mele e ca un corn de rinocer alb, iar braconierii sunt în aceeaşi măsură demonii mei interiori, şi persoanele care profită de controlul lor asupra mea. Pofta de viaţă rugineşte lent într-o blazare continuă, iar cinismul sparge din ce în ce mai multe balonaşe de bucurie a vreunei noi descoperiri. Mă uit la un film – dacă e nou, e dezamăgitor, fără o poveste solidă, cu adâncime, şi îmbibat gros în efecte speciale ca tot restul filmelor făcute în zilele noastre. Dacă revăd unul mai vechi, descopăr neverosimilitatea unor faze care mai demult mă atingeau acolo unde trebuie. Mai pătrunde câte o rază de speranţă când mai dau peste vreo piesă faină sau vreun autor-emblemă a unei atitudini de viaţă, dar norii se închid rapid la realizarea că ei au făcut ce a trebuit şi de aia le admir eu acum opera.

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

 

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

Să-mi fie cu Ler…tare!

…că n-am postat asta și aici anul trecut pe vremea colindelor, cum am făcut-o pe blândul şi dalbul blog hruşcăfacts.ro.

Este mult prea minunat să tragi de timp citind despre Hruşcă, mai ales că iată, vin colindători.

Astăzi s-a născut ideea că ar trebui să pun sus la poarta blog-ului contribuţia mea înspre a răspândi lerul.

Vă rog aşadar să împărtăşiţi aceste pilde cu mine, fără să sculaţi vreo gazdă cu râsul vostru de nestăvilit:

• Hruşcă ştie că 1Kg de ler este mai greu decât 1Kg de plumb.

• Hruşcă a împărţit la zero şi i-a rezultat şi mai mult ler.

• În urma vizitei lui Hruşcă în California, cei de la Blizzard Entertainment îşi vor schimba numele în “Viscol Divertisment” şi vor lansa “Diablo 3: Ediţia de Crăciun”, unde soundtrack-ul va cuprinde numai colinde iar mana se va schimba in ler.

• Jimi Hendrix putea să cânte cu ambele mâini, picioarele şi dinţii la chitară. Hruşcă poate să cânte cu gândul.

• Când Hruşcă atinge o chitară ea se acordează perfect pentru eternitate, chiar dacă nu are corzi.

• Hruşcă nu are ceas, el ştie că e vremea colindelor.

• Hruşcă are cheia de sus la poarta raiului.

• Unii îngeri sunt slabi de Hruşcă.

• Hruşcă a cântat “Un copac cu flori” şi a inventat primăvara.

• Am fost la un concert live de-a lui Hruşcă şi acum am 125% la viaţă. (ReMix 2010: de la Sala Palatului în ajun!)

• Când Hruşcă îţi apare-n vis înseamnă că trăieşti în matrice.

• Hruşcă a murit de mult, dar moartea e alergică la ler.

• Dacă adaugi ler la orice detergent de rufe, hainele vor ieşi dalbe.

• Cel mai mare duşman a lui Hruşcă a fost HitLER, dar binele învinge întotdeauna.

Vă îndemn să vizitaţi şi secţiunea Photo/Graphic Facts, unde nonconformistul dumneavoastă vizitiu, sub al său nom de plume LE cocheR de L’enfER, postează o imagine proverbială împingând și mai departe limitele înțelesului și ale rațiunii. Da prieteni, am mers acolo. Florile dalbe.

Vă urez pentru deocamdată mai mult de câteva ore de ninsoare, şi mai puţine ore la muncă sau unde vă mai uită cerul şi pământul între zoriori de ziuă şi 6.