10 Cântece de Crăciun (pe care n-o să le auzi la MagicFM)

Ce înseamnă Crăciunul pentru tine? Ce simţi?

La mine începe să se simtă cum intrăm în Decembrie. Dacă şi ninge, e perfect. Începe la muncă, cu muzică în căşti lucrând la proiecte crăciuneşti, şi colegii mei glumeţi. Apoi peste tot prin marele oraş, care se umple de lumini iar mie mi se aprind ideile de cadouri şi de chestii sezoniere de făcut. Ca vinul fiert (a cărui reţetă am îmbunătăţit-o an de an) şi filmele tradiţionale. Apoi plecarea spre casă, somnul călduros de pe trenul greu cu sloiuri şi chiciură. Şi sărbătorile acasă, cu familie cu brad şi sarmale şi colinde şi iar vin fiert cu prietenii vechi. Şi printre toate astea e presărată muzica mea de Crăciun, cântece adunate de lungul anilor, care umplu tot spaţiul şi sunt coloana sonoră ce mă urmăreşte permanent.

Asta e o listă cu nişte piese foarte tari. Sunt ca să te pună în spirit, să te poarte şi protejeze toată luna Decembrie. Şi n-ai să le auzi la radio…

10. Jason Mraz – Winter Wonderland

Un început numa bun, băieţii ăştia cu toată voioşia lor te pun rapid în stare, au tot ce trebuie, percuţie, trompete, căciulă de moş, iar piesa este despre o ieşire pe-afară cu o persoană specială, când totul e alb ca-ntr-o poveste, unde faceţi un om de zăpadă ce prinde viaţă, iar mai târziu vă retrageţi la căldura focului să visaţi şi să „conspiraţi”. Jingle all the way!

9. The Raveonettes – The Christmas Song

Iubesc melodia asta pentru că reprezintă atât de bine ideea de a cunoaşte pe cineva nou şi dorinţa de a petrece cât mai mult timp împreună, de a sta peste noapte, că e urât să te întorci singur acasă, de a rămâne, în speranţa că o să ningă şi o să vedeţi asta şi o să vă apropie şi mai tare.

8.  Everlast – Blues for X-mas

Nu totu-i îndrăgosteală şi inimioare de scorţişoară de sărbători, nu te hazarda. Mai există şi blues. Asta e pentru când eşti falit, amărât, şi bei. Bei, că altceva nu ţi-o mai rămas. Şi nu mai ai nici bani de băutură, că te-o părăsit femeia şi ea are banii. Şi e şi Crăciunul, deci totul se amplifică, ca o bubă…iar singura speranţă e să-l rogi pe Moş Crăciun să-ţi aducă iubita înapoi.

7. Ralph Sinatra – Christmas When You’re Dead

La giuvaierul ăsta de cântec te las pe tine să asculţi povestea, cuvintele-s în plus. „No singing „deck the halls” when you’ve got maggots on your balls.” Suav, elegant.

6. Tim Minchin – White Wine in the Sun

Şi nu totu-i creştinism şi iesle cu pruncul Iisus, şi mari promoţii la hypermarket. Crăciunul înseamnă, în general, apropierea de oameni dragi, ca familia şi prietenii, e timpul ăla din an în care prin nişte circumstanţe favorabile, toată lumea se întâlneşte acasă, şi e frumos, şi nu-ţi mai trebuie nimic mai mult de atât.

5. Dolly Parton – Hard Candy Christmas

Uneori rămâi singur de Crăciun. O despărţire proaspătă, sau doar ajungi cu singurătatea până aici, şi e copleşitoare. Dar poate există ceva acolo de făcut ca să scapi de sentimentul ăsta, nu poţi ţine un om bun la pământ, vorba americanului…Orice ar fi, oricât de greu ar fi, o să fie bine. Tu o să fi bine.

4. Tenacious D ft. Sum 41 – Things I Want

Îndată e seara de ajun. Ai aici nişte sugestii inspirate, pentru momentul când începi să-i scrii Moşului. Ce dacă ai fost răulean anul ăsta? Viaţa e crudă. Meriţi tot ce vrei.

3. Pearl Jam –  Let Me Sleep (Christmas Time)

E deja Crăciun, şi aseară pe la case ai colindat şi l-ai aşteptat pe Moşul până târziu. Cine în galaxia asta, mai mult decât tine, merită dulcea odihnă? Repetă după mine: Ne auzim pe la ora 16, când mă trezesc.

2. Sixpence None The Richer – Christmas For Two

E minunată melodia asta. E iubire cu fulgi. E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care ai putea-o face acum, de sărbători. Tot albumul lor de Crăciun „The Dawn of Grace” e perfect în perioada asta. Nu ai nevoie de nimic altceva, doar de persoana iubită, şi toate celelalte elemente cad la locul lor ca nişte piese de puzzle.

1. The Darkness –  Christmas Time (Don’t Let The Bells End)

Cel mai tare imn de Crăciun existent vreodată. Nu mă crede pe cuvânt. Ascultă-l, are tot. Distanţa dintre două persoane tot timpul anului, darurile formale şi neinspirate de care faci mişto, dorinţa ca toată amărăciunea asta de a fi singur de Crăciun să se termine rapid, eşti sătul şi de ger şi de zăpadă…dar ceva acolo în suflet nu dispare, nu are cum. Şi e ca în filmele alea previzibile, dar pe care le îndrăgeşti tocmai pentru asta: happy ending! Până la urmă persoana după care tânjeşti apare şi-ţi face zilele minunate, ca un fel de cadou perfect. Ah, da, şi solo-uri perfecte pe un Gibson SG doubleneck găsit sub brad…That’s what Christmas is all about, isn’t it?

Sărbători Fericite, dragii mei!

Jurnalul cu suflet

Cuvânt înainte: Acum vreo lună am găsit un obiect foarte drag mie, ceva ce crezusem pierdut cândva într-o mutare pe vară de la cămin. Acest obiect e o mapă, iar în ea sunt niște foi cu cuvinte. Unele au ritm, structură, și se aranjează în rime, iar altele doar curg, ca niște înregistrări ale unor secvențe cerebrale, la un moment dat în viața mea. Ce urmează e una din aceste înșiruiri de gânduri, scrisă cândva prin clasa a 8-a sau a 9-a, dacă îmi amintesc bine, mi-e ciudă că n-am datat-o exact. Cred că a fost prima dată când, fără să-mi dau seama, am început să scriu cu adevărat.

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu „anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți „în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog. 🙂

Oktöbeard

Cititorule, natura este iar în cumpănă. Cerul senin al verii cu soarele său încins fac din ce în ce mai mult loc norilor cenuşii. Briza răcoroasă atât de râvnită până acum câteva săptămâni se transformă încet într-un vânticel tomnatic, care adună recolta arămie a copacilor şi ne împodobeşte potecile cu un covor de frunze…ăă…aurii.

Un Bărbat adevărat cunoaşte toate aceste semne. Mirosul din aer, peisajul, răceala apelor, frigul nopţilor, tremurul ciutelor…Aceste taine nu-i sunt străine unui mascul dominant al speciei noastre de Homo sapiens sapiens. De fapt, aş putea adăuga (de la mine) că acest polivalent exemplar poate fi mai degrabă numit Homo megaerectus genialis, din motive inutil de menționat acum. Dar deviez. Mai dihai ca Vitoria Lipan din filmul ăla despre topoare, el ştie numai adulmecând un pumn de frunze şi chiştoace pământ că se apropie iarna.

Level 8 Un-masked Ninja (meditating)

Încă de la leagănul veacurilor, venirea anotimpului geros îl constrânge pe acest oarecare Bărbat să-şi scoată din bătrânul teasc trucurile de rulare fină prin capriciile vremii, mai tooot sezonul. Dacă m-ai urmărit până acum, cititorule, foarte bine. Pentru că vei afla că primul lucru şi cel mai uşor de îndeplinit, deoarece practic depui efort dacă nu-l faci, este creşterea bărbii. Precum acelaşi Bărbat garantat 100% ştie, denumirea sa vine întocmai de la cuvântul pe care îl poartă pe faţă, „barbă”. Barba face diferenţa imediat vizibilă dintre masculi şi femele, prunci sau fătălăi care nu pot creşte păr pentru că au supt ţâţă peste termen. Nu îmi răstălmăci vorba, nu trebuie să îi duşmănim pe aceşti neînţărcaţi şi nici să le facem de ocară în faţa altora. Doar că din păcate pentru feţele lor spâne, nu vor putea lua parte la Cel Mai Straşnic Eveniment Al Toamnei – Oktöbeard!

Acum, cu toţii luaţi pildă: în ajun, la data de 30 Septembrie, când soarele abia îşi mângâie creştetul de firul ierbii, puneţi lama rece pe obraz şi bărbieriţi-l curat! Apoi faceţi obrazului cinste cu o poză proaspătă, drept dovadă! Trimiteţi mesagerul cu dovada la vizitiularondgmail.com, întru vădită recunoştinţă şi bună-păstrare.

De la întâia zi a lunii Octombrie până la întâia zi a lunii Noiembrie, Creşteţi Bărbi! <- faceţi click pentru exemple de diferite modele şi mărimi!

Pe 1 Noiembrie asemenea, trageţi-vă chipul războinic în fotografie întocmai ca prima dată, şi trimiteţi neprihănita podoabă la aceleaşi porţi de mai sus. Prin porţi mă refer la căsuţa poştală electronică.

Voi conjura un juriu ad-hoc şi după ce vom judeca cine o are mai mare, se va desemna Bărbatul cu Cea Mai Vânjoasă Barbă, care pe loc şi cotropește un portret nemuritor din partea umilului vostru servitor şi o sticlă de spirtoasă aleasă!

Ne vom aduna apoi la loc de cinste şi ne vom veseli ciocnind o halbă de bere sau o ulcică de vin sau o cupă de cidru sau ce barda lui Brahîlea mai beau nişte vikingi spartani ca noi!

Să le creşteţi întru virtute şi ciumegie, boieri dumneavoastră!

(Este puternic încurajată și recomandată purtarea cu mândrie a bărbii în lunile ce vor să urmeze.)

În dar, Lepădarea Bărbii 2010

The Night

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Vodafonoch

Ieri dimineaţă primesc un mesaj de la diavol.

Ironic, numărul lui de telefon nu este 666, cum îmi indică bunul simţ. El se joacă cu mintea şi nervii, şi alege un număr tot din 3 cifre, dar aparent blând, nevinovat: 800. Pentru că ce cifră e mai nevinovată şi mai blândă decât cifra 8? Arată a om de zăpadă! Şi zero e..nimic rău.

Mi se adresează colocvial, pe un ton prietenesc, şi se recomandă la persoana a III-a, plural. „For we are legion”, gândesc, natural. Încearcă să mă prindă pe picior greşit, cu dezinvoltură. „Salut!”. Îmi vorbeşte de viitor, mă atenţionează că mi-a pregătit un „cadou ritmat”. Iminent, mă cac pe mine, ce poate fi bun în asta? Deja aud tobele groteşti şi pocnetul surcelelor sau bulbucii lavei peste care se pregăteşte cu spor cazanul în care voi fierbe lent.

Sunetul unui nou mesaj mă smulge din starea de transă, şi realizez că am avut un coşmar lucid în miezul zilei, timp de o oră jumate. În noul mesaj, mă pune în faţa faptului împlinit. Cuvinte ca „gratuit”, „lună”, „startul”, „melodia”, „preferată” nu mă păcălesc, îmi dau seama că totul e o capcană. Sunt încurajat să-mi aleg ceva, pentru că e rândul meu. Aceste două cuvinte mă fac să nu mai înţeleg altceva. Oare am înjurat prea mult? Oare am ignorat prea mulţi bătrâni în transportul în comun, ne-cedând scaunul? Oare nu am trimis destule mesaje cu bani pentru S.M.U.R.D., sinistraţi, Japonia, concursuri de „cultură generală”? OARE NU AM IUBIT DESTUL?!

Mă informează că voi fi sunat, pentru viitoare instrucţiuni. Probabil trebuie acum să-mi vând sufletul. Da, despre asta este vorba. Hei, măcar…poate o să primesc vreo abilitate mişto sau averi şi faimă…Ştiu că vrea să aleg ceva să-mi pun în telefon. Atât îmi e clar. Realizez că prin acest gest, telefonul meu devine un portal pentru lumea de dincolo. Eu, şi milioanele de români care au fost contactaţi! Milioane de uşi larg deschise dinspre infern!

Dar ce e asta? Am o cale de întoarcere? Pot să nu mai doresc „serviciul”, sunându-l înapoi? Nu…e un truc. Malefică entitate! Mă va folosi, îi voi servi scopul şi apoi…voi fi scrum.

Primesc un telefon, la scurt timp. Răspund cu cel mai tremurat hâit care odată a fost vocea mea normală. Fără vreun avertisement, sunt întrerupt scurt de o voce rece de femeie, care îmi taie răsuflarea. „Aici numai el vorbeşte”, îmi spun. Mă anunţă că am 3 variante, puse din nou sub masca veselă şi tinerească a acestor „melodii”. Sufletul mi se încolăceşte în jurul coloanei, ca un organ intern, la auzul lor:

1. Alex Velea – One Shot

2. Nick Kamarera Feat. Mike Diamondz – Thailanda

3. Corina – No Sleepin’

Mă cutremur, şi simt cum oasele se mi se dărâmă, ca în urma unei implozii. Realizez că e o alegere imposibilă.

– + –

De ce, Vodafone?

De ce mă iei la început cu pastile de astea vagi, spunându-mi că vei face ceva pro bono pentru mine (şi restu de guvizi abonaţi), ca apoi să îmi serveşti căcat pe tonul ăsta de „hei, e de fapt tort!”?

De ce mă forţezi să fac ceva în privinţa ta? Nu vreau să fac nimic, Vodafone, vreau doar să plătesc factura şi să am cum vorbi la telefon! Atât! Nu vreau să trebuiască să sun să dezactivez nici un servici, cât timp nu l-am cerut, de ce să depun efortul?

De ce îmi insulţi inteligenţa, în cazul în care consider că am nevoie de aşa ceva(nu, nu o să am vreodată, mi se pare de o cretinitate groasă să mă pui să ascult aceeaşi şi aceeaşi chestie. Pentru asta e alarma, s-o urăsc, să mă trezesc în ciudă, s-o opresc. Ajung să îl sun pe gigel, fac ca iepuraşul în bancul cu clătitele, şi iritat de sunetele alea repetitive, când într-un final răspunde omu, îl bag în mă-sa direct. Ne induci stres, Vodafone!) şi îmi serveşti reziduurile astea pe care le numeşti „melodii”?

De ce, prin asta, ajuţi la îngroparea muzicii noastre şi la spălarea de creiere şi suflete?

De ce mă întrebi dacă am stofă de DJ? De unde în tot iadul să am eu stofă de DJ? Sunt crescător autorizat de DJ (mă gândesc că aşa apar ei) de la care recoltez lâna din care fac stofă? Nu îţi sunt îndeajuns pieile noastre golite de orice umbră de umanitate, când ne-ai dat alea 3 variante? Îmi şi imaginez cât de tare pot să  îi distrez pe prieteni cu hit-urile cele mai noi. Tare, în timpane, hit după hit, până fac Top score! şi scuipă sânge, aşa îi distrez, Vodafone.

De ce nu pot avea stofă de acordeonist? Sau de chitarist? Sau de ambientalist? Să-i pun să asculte marea într-o scoică, sau susurul cald de când mă piş?

Pentru că este clar, Vodafone, tu eşti diavolul!