O constatare sumbră

O constatare mai sumbră decât toată panica în legătură cu 2012.

Luni noapte, ora 4, 4 şi ceva. Nu reuşesc să adorm nici la film, deşi îmi e somn. Închid calculatorul, pun muzică la radio. Nici un rezultat. Las radioul să cânte ceva liniştitor, deschid televizorul, pe mut. Să fie lumina aia pe care adrom aşa de uşor. Nimic. Caut Animal Planet, găsesc National Geographic. O emisiune despre originile muzicii. Interesant. Durează 10′ maxim. Apoi apare ceva despre univers, mai exact, despre cum va dispărea el. Încă sper ca urmărind chestia asta, să mi se închidă ochii şi să adorm…

Se face că oamenii de ştiinţă au formulat câteva teorii despre moartea universului. Nu dezvolt prea mult, dar una din ele ar fi „the big crunch” care arată că, din moment ce universul se dilată, se extinde într-un mod continuu, la un moment dat totul se va inversa iar materia se va comprima la fel de subit cum s-a împrăştiat în urma presupusului „big bang”. Pentru că, în teorie, dacă e un fapt că universul se extinde, înseamna că a pornit de la un zero. Dar o lege a universului, şi anume gravitaţia, spune că tot ceea ce urcă trebuie să şi coboare. Asta înseamnă că în viitor, peste milenii probabil, gravitaţia se va rupe, va ceda, se va inversa, iar universul se va prabuşi întru sine. Şi aici m-a trăznit.

Această lege a universului de a se extinde, de a se dilata, de a distanţa materia din ce în ce mai mult se aplică imuabil şi universului nostru ca societate. De fapt mai mult, ca rasă! La fel cum gravitaţia s-ar aplica universului, la fel şi distanţarea materiei de materie, a stelelor de stele, a galaxiilor de alte galaxii se aplică şi între noi! Deci concluzia mea provocatoare de piele-găină este că suntem poate meniţi, printr-o lege universală, să ne distanţăm unii de alţii tot mai mult?!

Şi este adevărat! Inventăm noi tehnici să nu fim nevoiţi să stăm faţă în faţă, mână în mână, să ne vorbim, să ne atingem. Lucrăm asiduu pentru această „înlesnire” a comunicării!
Tu iţi dai seama cât de mult greşim?! Logica îmi spune că orice încercare de a ne opune legii ăsteia de distanţare ar aduce mai rapid anularea noastră decât dacă ne-am îndepărta unii de alţii lent până ne-am răci de tot. De fapt, anularea universului nostru ca rasă, de care vorbeam mai sus. La fel cum universul, dacă se contractă = se autodistruge.

Optimism kicking in, totuşi nu e nevoie să ne facem griji, totul nu este chiar atât de sortit pierzaniei. Pentru că întrebarea acum devine: de unde ştim noi dacă imediat dupa acest „big crunch” nu va urma un nou „big bang”? Şi aici îmi gasesc liniştea. Deci e chiar indicat ca noi să ne opunem acestei legi de a ne distanţa unii de alţii, pentru că poate făcând asta, distrugem condiţia noastră actuală şi creăm astfel una nouă, poate mai bună! Şi prin distrugere mă refer doar la schimbarea vechilor concepţii greşite. În fapt, distrugerea este o schimbare.

Acum m-aş fi culcat pe o ureche, împăcat, cu un zâmbet pe faţă. Dar ştim amândoi, numai a-ţi dori nu funcţionează. So let’s go do some damage!

P.S.: And we’ll call it „The Big Love Crunch” 😀