Arhiva pentru speranţă

10 Cântece de Crăciun (pe care n-o să le auzi la MagicFM)

Posted in Sunete with tags , , , , , , , , , , on decembrie 26, 2012 by Andrei

Ce înseamnă Crăciunul pentru tine? Ce simţi?

La mine începe să se simtă cum intrăm în Decembrie. Dacă şi ninge, e perfect. Începe la muncă, cu muzică în căşti lucrând la proiecte crăciuneşti, şi colegii mei glumeţi. Apoi peste tot prin marele oraş, care se umple de lumini iar mie mi se aprind ideile de cadouri şi de chestii sezoniere de făcut. Ca vinul fiert (a cărui reţetă am îmbunătăţit-o an de an) şi filmele tradiţionale. Apoi plecarea spre casă, somnul călduros de pe trenul greu cu sloiuri şi chiciură. Şi sărbătorile acasă, cu familie cu brad şi sarmale şi colinde şi iar vin fiert cu prietenii vechi. Şi printre toate astea e presărată muzica mea de Crăciun, cântece adunate de lungul anilor, care umplu tot spaţiul şi sunt coloana sonoră ce mă urmăreşte permanent.

Asta e o listă cu nişte piese foarte tari. Sunt ca să te pună în spirit, să te poarte şi protejeze toată luna Decembrie. Şi n-ai să le auzi la radio…

10. Jason Mraz – Winter Wonderland

Un început numa bun, băieţii ăştia cu toată voioşia lor te pun rapid în stare, au tot ce trebuie, percuţie, trompete, căciulă de moş, iar piesa este despre o ieşire pe-afară cu o persoană specială, când totul e alb ca-ntr-o poveste, unde faceţi un om de zăpadă ce prinde viaţă, iar mai târziu vă retrageţi la căldura focului să visaţi şi să “conspiraţi”. Jingle all the way!

9. The Raveonettes – The Christmas Song

Iubesc melodia asta pentru că reprezintă atât de bine ideea de a cunoaşte pe cineva nou şi dorinţa de a petrece cât mai mult timp împreună, de a sta peste noapte, că e urât să te întorci singur acasă, de a rămâne, în speranţa că o să ningă şi o să vedeţi asta şi o să vă apropie şi mai tare.

8.  Everlast – Blues for X-mas

Nu totu-i îndrăgosteală şi inimioare de scorţişoară de sărbători, nu te hazarda. Mai există şi blues. Asta e pentru când eşti falit, amărât, şi bei. Bei, că altceva nu ţi-o mai rămas. Şi nu mai ai nici bani de băutură, că te-o părăsit femeia şi ea are banii. Şi e şi Crăciunul, deci totul se amplifică, ca o bubă…iar singura speranţă e să-l rogi pe Moş Crăciun să-ţi aducă iubita înapoi.

7. Ralph Sinatra – Christmas When You’re Dead

La giuvaierul ăsta de cântec te las pe tine să asculţi povestea, cuvintele-s în plus. “No singing “deck the halls” when you’ve got maggots on your balls.” Suav, elegant.

6. Tim Minchin – White Wine in the Sun

Şi nu totu-i creştinism şi iesle cu pruncul Iisus, şi mari promoţii la hypermarket. Crăciunul înseamnă, în general, apropierea de oameni dragi, ca familia şi prietenii, e timpul ăla din an în care prin nişte circumstanţe favorabile, toată lumea se întâlneşte acasă, şi e frumos, şi nu-ţi mai trebuie nimic mai mult de atât.

5. Dolly Parton – Hard Candy Christmas

Uneori rămâi singur de Crăciun. O despărţire proaspătă, sau doar ajungi cu singurătatea până aici, şi e copleşitoare. Dar poate există ceva acolo de făcut ca să scapi de sentimentul ăsta, nu poţi ţine un om bun la pământ, vorba americanului…Orice ar fi, oricât de greu ar fi, o să fie bine. Tu o să fi bine.

4. Tenacious D ft. Sum 41 – Things I Want

Îndată e seara de ajun. Ai aici nişte sugestii inspirate, pentru momentul când începi să-i scrii Moşului. Ce dacă ai fost răulean anul ăsta? Viaţa e crudă. Meriţi tot ce vrei.

3. Pearl Jam –  Let Me Sleep (Christmas Time)

E deja Crăciun, şi aseară pe la case ai colindat şi l-ai aşteptat pe Moşul până târziu. Cine în galaxia asta, mai mult decât tine, merită dulcea odihnă? Repetă după mine: Ne auzim pe la ora 16, când mă trezesc.

2. Sixpence None The Richer – Christmas For Two

E minunată melodia asta. E iubire cu fulgi. E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care ai putea-o face acum, de sărbători. Tot albumul lor de Crăciun “The Dawn of Grace” e perfect în perioada asta. Nu ai nevoie de nimic altceva, doar de persoana iubită, şi toate celelalte elemente cad la locul lor ca nişte piese de puzzle.

1. The Darkness –  Christmas Time (Don’t Let The Bells End)

Cel mai tare imn de Crăciun existent vreodată. Nu mă crede pe cuvânt. Ascultă-l, are tot. Distanţa dintre două persoane tot timpul anului, darurile formale şi neinspirate de care faci mişto, dorinţa ca toată amărăciunea asta de a fi singur de Crăciun să se termine rapid, eşti sătul şi de ger şi de zăpadă…dar ceva acolo în suflet nu dispare, nu are cum. Şi e ca în filmele alea previzibile, dar pe care le îndrăgeşti tocmai pentru asta: happy ending! Până la urmă persoana după care tânjeşti apare şi-ţi face zilele minunate, ca un fel de cadou perfect. Ah, da, şi solo-uri perfecte pe un Gibson SG doubleneck găsit sub brad…That’s what Christmas is all about, isn’t it?

Sărbători Fericite, dragii mei!

Un fel de doliu naţional

Posted in issues with tags , , , , , , , , on februarie 21, 2011 by Andrei

Mă simt din ce în ce mai confortabil în culori închise. Poate că ăsta e felul creierului meu de a-mi spune că purtăm doliu amândoi, numai că eu încă nu îmi dau seama. Exuberanţa tinereţii mele e ca un corn de rinocer alb, iar braconierii sunt în aceeaşi măsură demonii mei interiori, şi persoanele care profită de controlul lor asupra mea. Pofta de viaţă rugineşte lent într-o blazare continuă, iar cinismul sparge din ce în ce mai multe balonaşe de bucurie a vreunei noi descoperiri. Mă uit la un film – dacă e nou, e dezamăgitor, fără o poveste solidă, cu adâncime, şi îmbibat gros în efecte speciale ca tot restul filmelor făcute în zilele noastre. Dacă revăd unul mai vechi, descopăr neverosimilitatea unor faze care mai demult mă atingeau acolo unde trebuie. Mai pătrunde câte o rază de speranţă când mai dau peste vreo piesă faină sau vreun autor-emblemă a unei atitudini de viaţă, dar norii se închid rapid la realizarea că ei au făcut ce a trebuit şi de aia le admir eu acum opera.

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

 

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

O constatare sumbră

Posted in despre..., inedit! with tags , , , , , on februarie 3, 2010 by Andrei

O constatare mai sumbră decât toată panica în legătură cu 2012.

Luni noapte, ora 4, 4 şi ceva. Nu reuşesc să adorm nici la film, deşi îmi e somn. Închid calculatorul, pun muzică la radio. Nici un rezultat. Las radioul să cânte ceva liniştitor, deschid televizorul, pe mut. Să fie lumina aia pe care adrom aşa de uşor. Nimic. Caut Animal Planet, găsesc National Geographic. O emisiune despre originile muzicii. Interesant. Durează 10′ maxim. Apoi apare ceva despre univers, mai exact, despre cum va dispărea el. Încă sper ca urmărind chestia asta, să mi se închidă ochii şi să adorm…

Se face că oamenii de ştiinţă au formulat câteva teorii despre moartea universului. Nu dezvolt prea mult, dar una din ele ar fi “the big crunch” care arată că, din moment ce universul se dilată, se extinde într-un mod continuu, la un moment dat totul se va inversa iar materia se va comprima la fel de subit cum s-a împrăştiat în urma presupusului “big bang”. Pentru că, în teorie, dacă e un fapt că universul se extinde, înseamna că a pornit de la un zero. Dar o lege a universului, şi anume gravitaţia, spune că tot ceea ce urcă trebuie să şi coboare. Asta înseamnă că în viitor, peste milenii probabil, gravitaţia se va rupe, va ceda, se va inversa, iar universul se va prabuşi întru sine. Şi aici m-a trăznit.

Această lege a universului de a se extinde, de a se dilata, de a distanţa materia din ce în ce mai mult se aplică imuabil şi universului nostru ca societate. De fapt mai mult, ca rasă! La fel cum gravitaţia s-ar aplica universului, la fel şi distanţarea materiei de materie, a stelelor de stele, a galaxiilor de alte galaxii se aplică şi între noi! Deci concluzia mea provocatoare de piele-găină este că suntem poate meniţi, printr-o lege universală, să ne distanţăm unii de alţii tot mai mult?!

Şi este adevărat! Inventăm noi tehnici să nu fim nevoiţi să stăm faţă în faţă, mână în mână, să ne vorbim, să ne atingem. Lucrăm asiduu pentru această “înlesnire” a comunicării!
Tu iţi dai seama cât de mult greşim?! Logica îmi spune că orice încercare de a ne opune legii ăsteia de distanţare ar aduce mai rapid anularea noastră decât dacă ne-am îndepărta unii de alţii lent până ne-am răci de tot. De fapt, anularea universului nostru ca rasă, de care vorbeam mai sus. La fel cum universul, dacă se contractă = se autodistruge.

Optimism kicking in, totuşi nu e nevoie să ne facem griji, totul nu este chiar atât de sortit pierzaniei. Pentru că întrebarea acum devine: de unde ştim noi dacă imediat dupa acest “big crunch” nu va urma un nou “big bang”? Şi aici îmi gasesc liniştea. Deci e chiar indicat ca noi să ne opunem acestei legi de a ne distanţa unii de alţii, pentru că poate făcând asta, distrugem condiţia noastră actuală şi creăm astfel una nouă, poate mai bună! Şi prin distrugere mă refer doar la schimbarea vechilor concepţii greşite. În fapt, distrugerea este o schimbare.

Acum m-aş fi culcat pe o ureche, împăcat, cu un zâmbet pe faţă. Dar ştim amândoi, numai a-ţi dori nu funcţionează. So let’s go do some damage!

P.S.: And we’ll call it “The Big Love Crunch” :D

Mihai Cuza – diriginte, profesor, super-erou (15.09.1945 – 17.01.2006)

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , on septembrie 15, 2009 by Andrei

Mihai Cuza

Ca să înţelegi cine a fost profesorul de matematică Mihai Cuza, un prim indiciu ar trebui să ţi-l dea data în care este născut, 15 Septembrie, care este şi data începerii unui nou an şcolar la noi. Sunt absolut sigur că mulţi dintre cei care au auzit de el îi cunosc reputaţia, pentru că îl precedea. Da, era acel tip de profesor. Mi-a fost diriginte, am făcut parte din ultima sa generaţie de elevi. Aş fi vrut să scriu că i-a fost profesor mamei, şi a multor altor părinţi şi rude de-ale noastre, cei din generaţia mea, dar…dacă stau şi mă gândesc, a lăsat aşa o impresie că în mintea mea le-a fost profesor tuturor humorenilor cu o generaţie mai mică decât el! Restul îl cunoşteau. Absolut toţi. Toată lumea a auzit măcar o dată în orăşelul ăla de Mihai Cuza, profu de mate. E inutil să zic despre Dacia lui roşie cu literele “CBV” pe plăcuţă, bat-mobilul care odată zărit intrând pe porţile liceului, încolţea frica în noi , tâlharii care chiuleau sau cine mai ştie ce ispravă săvârşisem.

Dl. Cuza nu a fost un dascăl strălucit. Mai bine zis, nu a fost niciodată genul de profesor care să folosească pedagogia în munca sa. Psihologia noastră ca elevi era conturată altfel în mintea sa, şi felul în care încerca să ne determine să intrăm în categoria oamenilor adevăraţi, oamenii pe care şi-i dorea el să facă din noi, era unul care te făcea să te simţi mic. Să te simţi oprimat. Să te simţi egalizat cu restul, îndoctrinat, ras în cap, înfipt într-o uniformă ca un prizonier. Uniforma aia era sacoul pe care îl purtam la orele lui. Obligatoriu. Eram elevii-soldaţi. Tot liceul ne ştia, “clasa lu Cuza”. Nşpe-A. Batalionul I, prima linie, elita. Asta aştepta de la noi. Să fim cei mai buni. Celelalte sub-regimente erau la fel de afectate de profesorul de matematică Mihai Cuza, se ştia cine face ore cu el. Am purtat o dispreţuire a felului cum ne făcea să ne simţim aproape toţi cei 4 ani cât mi-a fost diriginte. Nu înţelegeam, ştiam că poate să fie mult mai frumos, îi detestam mentalitatea.

Ştii cum am scris mai sus că nu a fost un dascăl strălucit? Da. Dar a fost un matematician de rangul geniilor. Nu cred că a fost măcar un moment în toţi anii cât l-am cunoscut în care să am vreun dubiu că omul ăsta expiră matematică. Sunt absolut convins că nu exista problemă pe care să i-o arăţi şi să nu găsească fără a ezita calea cea mai rapidă de rezolvare. Ăsta era profesorul de matematică Mihai Cuza. Şi singura lui armă şi unealtă cu care trebuia să facă oameni din noi era matematica. Nu înţelegeam, deoarece pentru el era un mod de viaţă, un fel de a vedea lumea din jur, iar pentru noi era doar o materie. Matematica pe care ne-o preda era soluţia secretă cu care ne-am fi rezolvat multe probleme fireşti care apar în viaţa unui om. Sacoul ne învăţa respectul şi modestia, pentru că nu eram decât nişte elevi, toţi cu aceeaşi şansă, susţinută doar prin muncă. Era uniforma noastră de armată de care trebuia să fim mândri. Pentru că mai nou armata nu e obligatorie. Poate era forma lui de a ne trece prin o experienţă care îţi întăreşte caracterul, dar de care nu am fi avut parte. Am fost norocoşi că a decis să nu accepte oferta de a deveni inspector când terminam noi clasa a 10-a, deşi era mai mult decât potrivit pentru slujbă. Ţin minte cum se purta cu inspectorii ce veneau să-i observe orele, era atât de dezinvolt Şeful încât inspectorul parcă era un prieten vechi care venea să vadă mândria profesorului, în cunoştinţele noastre. Şi deşi nu o arăta, era mândru de noi. Deşi ne făcea să credem că suntem mediocri, de fapt ce ştiam noi să facem depăşea ce ar fi trebuit să ştim ca elevi în clasa respectivă.

Ca om, ne învăţa lucruri pe care părinţii nu cred că ar fi putut să ni le transmită vreodată. Eu îl am cu atât mai mult la inimă cu cât n-am avut parte de prezenţa paternă, Bunicu purta această funcţie pentru mine, şi mai protectiv şi tolerant ca un bunic nu cred că poate fi cineva. Iar Dl. Cuza avea o vorbă: “matematica e matematică…” iar restul era restul. Aşa că în afara şcolii el devenea mai mult decât diriginte şi profesor de matematică, şi sfaturile şi vorbele pe care ni le servea în absolut orice situaţie erau ca proverbele pentru noi. Nu l-am prins niciodată fără un răspuns “proverbial”, cei care i-au fost elevi ştiu foarte bine despre ce vorbesc. “Te umfli ca bostanu în faţa porcului”, “Ia-o s-o ai în faţă”(era vorba de o matrice), “Mie-mi place omu om şi porcu fript. Nici oameni n-aţi fost, nici nu v-aţi fript”, “Neam de neamu tău n-o rezolvat aşa matrice…”, “Cum ai putut să dormi dacă n-ai rezolvat acasă? La loc ai 2″, şi vă invit să comentaţi dacă mai ştiţi, să le facem cunoscute :) .

În afară de asta, îi mulţumesc din toată inima pentru excursiile organizate, am avut deliciul să urc pe Bucegi, Făgăraş, Ceahlău şi să vizitez oraşe unde acum n-aş avea interesul să merg aşa, din proprie iniţiativă şi cu acest scop. Am făcut ocolul ţării odată, într-una din aceste excursii. De fiecare dată când mă întind cu prieteni la poveşti, indiferent că îl ştiau sau nu, poveştile din aceste aventuri condimentează straşnic atmosfera…pentru că sunt multe, toate venind de la aceeaşi sursă, nucleul de momente memorabile care era Mihai Cuza. Am scris în alt articol despre unitatea de măsură a vieţii, şi anume momentele în care cu adevărat trăieşti. Cred că matematica lui într-un fel m-a ajutat să-mi dau seama că în asta se măsoară viaţa, am găsit soluţia pentru a fi determinat, optimist, mai aproape de fericire. Şi am trăit din plin cât mi-a fost diriginte.

Dar ce nu voi uita niciodată, vorba lui care m-a marcat, care mi-a divulgat un sens de viaţă, un scop, o taină pentru a putea fi împlinit ca om, e în forma unor cuvinte scrise pe coperta unui caiet de matematică, la sfârşitul clasei a 12-a, când l-am rugat să-mi dea un “autograf”:

“Oamenii nu urăsc viespea pentru că înţeapă, ci pentru că nu pot scoate miere de pe urma ei.”

La început n-am înţeles nimic, mi-am zis că e încă una din poveţele lui tipice…Asta ca să vezi cât de ignoranţi sunt oamenii uneori şi cum iau ei totul drept garantat. După câţiva ani mi-a picat fisa, şi mi-am dat seama că e vorba care l-a definit complet ca om! E epitaful pe care nu i l-au trecut pe mormânt. Îţi explic imediat. Ce trebuie de ştiut mai întâi e că el era un om cu gustul băuturilor tari. Omul care aprecia un vin bun, o ţuică aromată, o palincă straşnică. Şi era omul care bea des, şi devenea un super-erou când făcea asta, şi nu pentru motivele pe care le gândeşti acum. Ci pentru că dacă sobru, era extraordinar de ascultat, beat te învăţa cu atât mai multe lucruri despre tot ce vroiai să ştii. Ne făcea să râdem, jucând poker cu noi pe bani, ne arăta că veselia e cheie, când bea un păhărel cu noi şi mai făcea mişto de unul sau de altul, pe fete le învârtea în hore şi lipea bancnote cu scuipat pe frunte la lăutari. Cânta colinde cu noi, acompaniindu-ne la acordeon. Iubea viaţa atât de mult că devenea molipsitor. Şi abia când am văzut toată imaginea asta per ansamblu, am înţeles ce a vrut să zică: poţi avea un viciu sau o trăsătură negativă care să-ţi domine caracterul, dar oricât de negativ ar fi acest aspect, oricât te-ar trage în jos, dacă eşti AS într-un domeniu, oamenii te vor respecta. Şi aşa e. Oricât de beţiv l-ar fi numit lumea, toţi aveau un respect permanent pentru el, întotdeauna a fost domnul Cuza, profesor excelent de matematică.

Şi aici aş vrea să-l contrazic pe Ionuţ, colegul meu de bancă şi cealaltă jumătate a celor 2 “godaci”, cum ni se adresa: Ionuţ spune aici că unii “l-au ucis…spiritual”. Ei bine Ioane, ştiu la ce te-ai referit, dar ştii la fel de bine ca mine, nimeni nu a putut vreodată să-i zgârie măcar spiritul lui Mihai Cuza, indiferent de timpurile grele prin care a trecut. În schimb, cred că au ajutat la întărirea caracterului lui puternic pe care avem privilegiul să-l dăm acum ca exemplu.

Şi eu mă consider norocos că am avut în viaţa mea un mentor şi o influenţă cu care să stau la un pahar de vin!

Nu te vom uita niciodată, dom’ diriginte, nici nu am avea cum, pentru că eşti parte componentă din oamenii pe care îi devenim azi.

Şi tot azi, 15 Septembrie, Patrick Swazye şi Nicu Constantin au trecut în locul unde au onoarea de a-l întâlni. Nu ar trebui să fim trişti, ci să fim recunoscători că am avut parte în viaţa noastră de aşa oameni de seamă, de la a căror vieţi să evoluăm şi noi. Aşa că Patrick, Nicu, odihniţi-vă în pace, şi treceţi pe la Jefe, are sigur de cinstit un vin bun şi-o vorbă de duh!

La Mulţi Ani, domnule diriginte!

Unităţi de măsură. Vara

Posted in Gura Humorului, issues with tags , , , , on august 11, 2009 by Andrei

Uneori rămân atârnat de un gând care pare a se desprinde de timpul real. De cele mai multe ori, e o imagine despre zilele fără griji de acasă.

E ironic cum înainte să îmi încep căutările visam în afară, iar acum când sunt în mijlocul faptelor ce aşteaptă să se întâmple, visez înăuntru, înapoi. E ceva ce nu înţeleg pe deplin. De ce acum, când luminez porţiuni din ce în ce mai mari din hartă, când punctul de observaţie e mai sus şi se vede mai departe, de ce acum nu mai pot visa înainte? Bănuiesc un singur vinovat; ruperea de sine, care e al naibii de înspăimântătoare. Renunţarea la vechile repere, dezrădăcinarea, riscul. Şi ştii că altfel nu ai cum să creşti. Entitatea se hrăneşte cu speranţe, cu optimismul ideilor noi, cu veştile bune. Minciuna preferată e vânătoarea de fericire, când tot ce mai înseamnă fericire e o sămânţă de siguranţă.

Vara se dilată lent în Gura Humorului. Dimineţile deschid larg ferestrele şi inundă camera cu sunete matinale şi aer proaspăt pentru aşternuturile pe care le laşi pe pervaz, în soare. Primele minute cu braţele pe banca de lemn rece te fac să îţi doreşti să nu fi venit în tricou cu mânecă scurtă. E sfârşitul lui Mai. E preludiu pentru perfect. E Şcoală Light™. E libertate în mişcări, e de sus în jos, după cum urmează: tricou, pantaloni scurţi, chiloţi, ciorapi subţiri şi adidaşi. Atât. Şi îţi stă pe întreaga fiinţă un zâmbet toată ziua, la fiecare oră şi în fiecare pauză, şi nu ai decât un singur gând. Toate astea se termină încet încet, zi după zi, şi vine…libertatea, trezitul târziu şi statul pe afară şi mai târziu, locuri noi de baie pe Moldova(râul), călătoriile, corturile, zburdălnicia, îndrăgosteala…totul într-un fericit cuvânt, Vacanţa.

Mi-a rămas în minte un 22 Mai de prin generală, când am făcut baie pentru prima dată în anul ăla. A fost foarte ilegal, altfel nu luam data exactă cu mine atâta timp. Eram cu nişte prieteni, cu bicicletele, şi ne-am hotărât să mergem pe malul unui canal făcut special pentru o staţie de epurare a Moldovei, sau ceva de genul ăsta. Identitatea locului rămâne pentru mine învăluită în mister şi în ziua de azi. Pentru noi era simplu, “la Gârlă”. Soarele ne bătea peste cefe precum un frate mai mare care te face să te simţi jenat şi incomod, acum că te afli aici, la faţa locului şi nu poţi da înapoi, iar apa ne chema în ea şoptit, ca o curtezană. Ne chema rău, cu atât mai rău cu cât ştiam că riscăm un scandal de proporţii acasă. Dar era infinit superbă. Lină şi limpede, nu-i vedeai fundul dar ştiai că vrei să te arunci cu capul înainte aşa încins, ingorând complet pericolul un infarct*. Şi mobilierul budoarului ei atât de intim, cu sălcii mari şi tufe dese, să te simţi cât mai în largul tău. Aşa că exact asta am făcut. Ne-am dezbrăcat de tot, să nu ne udăm hainele, şi am intrat în apă cu pielea găină şi nerăbdarea nostră de virgini. Şi era rece şi grozavă, şi am înotat “la bustul gol”; o expresie foarte populară printre puştani pe vremea aia. Mai exact, eram ca fraţii când venea vorba de asta, ca o echipă în vestiar, şi nu erai bărbat şi toată lumea râdea de tine dacă ezitai sau îţi era ruşine.

Au fost vreo 20 de minute fabuloase de bălăceală. Ne-am zvântat doar pe jumătate în vântul după-amiezii, apoi am tras în grabă hainele pe noi, ciorapii peste tălpile încă ude, de care întotdeauna rămân lipite cu încăpăţânare bucăţi mici de frunze şi pământ, fructele isprăvii noastre interzise, ca şi cum însuşi conştiinţa le pune acolo să îi simţim mustrarea. Şi am pedalat energic spre casă, cu un soi de vinovăţie în suflet, de parcă am fi întârziat o veşnicie…

Şi ăsta era doar începutul. Vara se dilată lent în Gura Humorului. Ai timp să nu te grăbeşti deloc. Să trăieşti fiecare zi, să creşti, să râzi la urmă, şi nu de fiecare dată mai bine…ci doar pentru că nu te-ai prins din prima, pentru că timpul te ţine în loc acum, îţi e prieten, nu conspiră împotriva ta lăsându-te să crezi în natura sa generoasă, ca apoi să te jefuiască până la măduvă. Zilele cele mai fertile în evenimente abia se anunţă, mâine întotdeauna o să o facem şi mai lată. Nu m-am simţit niciodată mai la locul şi timpul potrivit. Aici, unde somnul e ultimul lucru care îţi trece prin cap la sfârşitul unei zile. Unde parcă şi temperaturile au acel bun simţ provincial, şi sunt omenoase atât la umbră cât şi la soare în mijlocul amiezii, şi nu depăşesc nesuferit măsura. Ah, the good ol’ days…!

Adevărul general acceptat e că timpul se măsoară în secunde, iar majoritatea cred că viaţa se măsoară în ani. Cei mai pesimişti sunt convinşi că viaţa se măsoară în pierderi. De fapt, în realitate, unitatea de măsură pentru timp e amintirea, iar viaţa se măsoară în momentele în care trăieşti cu adevărat, şi nu doar exişti.


*Mit urban sau sfat părintesc menit să te determine să o iei mai lent când intri înfierbântat să înoţi în apă rece, vara;

Morgenvereitelung

Posted in asta nu e poezie with tags , , , on aprilie 27, 2009 by Andrei

pentru __


Pândind din colţul gurii

Stau gânduri să se nască…

A patra zi de tine

Şi prima fără mască.


Ai depăşit măsura.

Te-ai conturat, ai piele.

Ai depăşit privirea,

Eşti gândurile mele.


Păcat. Pentru că sorţii

Nu-i pasă de speranţă

Şi-oricât te chem pe formă,

E doar o discordanţă.


Îmi mestec dimineaţa

Cu colţi muţi de furie,

O scuip în gerul lumii

Şi nimeni nu mă ştie.


Înghit tăcut asfaltul,

Cenuşa dintre plăci

Cu toţi strigoii în ceafă

Tot clămpănind din fălci.


Aştept ziua a cincea;

Sunt om, îmi stă în fire…

Sperăm, visăm ca proştii

Pentru dezamăgire.


Măcinată pe 8 Ianuarie 2009

Îngeri de război

Posted in asta nu e poezie with tags , , on martie 3, 2009 by Andrei


Şşşşş…nu spune nimic…

Aici nu e loc de cuvinte,

De vorbe, de sunete…

Aici între noi doi, între sufletul meu şi buzele tale,

Între sufletul tău şi buzele mele…

Nu dezacorda momentul acesta vibrând al inimilor noastre

Cu cuvinte, cu sunete, cu zgomote difuze…


Te vreau în întuneric,

Te vreau în lumina ochilor mei, şi-atât.

Lasă-ţi cristalinul tău urmărit de umbre,

De iluzii optice, de gânduri, de pleoape,

Lasă-l să alunece uşor şi fad drin dreptul ochilor mei,

Să-mi alunece pe nas,

Pe buze,

Pe jugulară,

Pe puls,

Pe piept…


Tot ce vreau e să mă laşi pe mine să fiu primul,

Să-mi dai mie şansa,

Să-ţi pui în mine toate speranţele şi toată încrederea,

(s-o cuprinzi uşor cu degetele, e fragilă…)

Lasă-mă să-ţi scriu conturul în întuneric,

Să-ţi scriu linia buzei tale de sus, cea sângerată,

Să-ţi trasez uşor cu un sărut linia buzei de jos, cea mentolată…


Aşa mă salvez…asta e tot ce-ţi cer, să mă salvezi…

Doar aşa îmi găsesc scăparea.

E un război acerb în mine şi nu mai pot să lupt.

E deja ora de retragere…sau moarte…

Sau tu. Ţine-mă cu magnetism şi cu uitare de sine,

Ţine-mă la suprafaţă, fă-ţi buzele colac de salvare…


Armele mele sunt mâinile tale.

Sângele meu e pe tâmplele tale mai fierbinţi cu fiecare gând…

Rănile mele sunt dorinţele tale,

Când mă săruţi se închid toate rând pe rând...


nedatată

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.