Arhiva pentru nuntă

White wedding

Posted in despre..., issues with tags , , , on noiembrie 11, 2008 by Andrei

Sâmbăta trecută a avut loc prima nuntă la care am participat şi eu oficial. O chestie în familie, la care am fost delegat de către bunici, ei fiind de fapt cei invitaţi. Părerea mea generală despre căsătorii e că nu sunt imperativ necesare, dar petrecerea de nuntă este. Aşa că am mers cu mintea căt se poate de deschisă, deşi ideea iniţială era să fac prezenţa şi să mă disip rapid. Noroc cu bunicul care a venit până la urmă şi el, aşa am avut persoana de legătură care să elimine “cine-o mai fi şi ăsta şi din partea cui” din atmosfera. Mi-am cunoscut verii, nice kids. Ceea ce m-a uimit de fapt a fost că mireasa, la 30 de ani şi-umpic, îşi păstrase fecioria. Whaaat?! :-O Ce mai poţi spune la asta? Eu sigur nu prea am cuvinte…

2:15 – Revin la această postare, începută ieri dupamiază, la birou. Paranteză – ce senzaţie de bunăstare îţi dă clipa aia în care cineva îţi spune cu o vădită amabilitate: “Ăsta e biroul tău,[...]” – e ceva de genul: “just go ahead and…uhm…make yourself!”

Revenind la nuntă…nu cred că am văzut oameni mai fericiţi decât mirii în ultima vreme…de fapt, în ultimul an, poate chiar şi mai mult. Şi le mulţumesc. De ce?

Pentru că mi-au arătat că încă există valoare în ceva atât de fragil precum o relaţie de dragoste între doi oameni. Simplu. Pentru că nu am simţit nici o umbră de ipocrizie în tot display-ul lor de gesturi, cuvinte şi trăiri, genul ăla de ipocrizie pe care îl vezi în fiecare zi, în oamenii din jurul tău, ştii despre ce vorbesc…

Genul de ipocrizie şi plafonare pentru care uneori îţi vine să le arunci o găleată de apă rece direct în faţă, şi să le urli să înceteze cu şarada…şi nici n-ar fi pentru binele lor. Ci pentru al tău, al tuturor, pentru sănătatea noastră psihică, pentru că voi care vă complaceţi în relaţii care (vă) traumatizează, care fac totul rece şi insipid, care omoară orice sâmbure de pasiune, sunteţi doar nişte bolnavi contaminaţi cu vorbe seci şi inimi goale, inimi care acum sunt doar cimitire pentru sentimentele frumoase, vii, care au fost odată. Şi contaminaţi şi pe alţii, pentru că doar ideea de a avea o relaţie bazată doar pe nişte principii de obişnuinţă dar goale de iubire deja sperie, deja creează acea frică în mintea celui care vă este martor, şi apar gândurile negre: “Dacă o să ajung(em) şi eu(noi) să am(avem) o relaţie aşa?” “Dacă n-o să pot avea încredere chiar în nimeni?” “Dacă voi fi nevoit să mă complac într-o relaţie de…companie, doar ca să nu mor singur?”

Nu vreau să continui. Dar sper să vă daţi seama şi la un moment dat, să vă opriţi.

Nu ştiu despre restul oamenilor cu care traversez strada în fiecare zi, cu care îmi frec coatele în metrou, cu care stau la coadă la şaormărie, cu care călătoresc pe tren, dar eu zic că ar face lumea asta mult mai bună de locuit cei care s-ar opri atunci când e deja trecut de stagiul de evident, că nu mai există iubire între ei. Şi aici vorbesc de acei oameni care se înţeapă la fiecare replică, încep să se urască, treptat, care se vorbesc pe la spate şi care nu mai au încredere unul în celălalt şi devin suspecţi unul altuia, nu mă refer la acei oameni care ajung la o vârstă a înţelepciunii, unde până şi iubirea capătă forme mai…domestice, e mai profund adâncită în ridurile timpului trecut decât în privirile prezentului. Dar chiar şi aici, ea nu dispare! Pentru că deşi ia altă formă, iubirea există acolo.

Aşa că le mulţumesc celor doi tineri fericiţi, e de-a dreptul sănătos să ştii că există dragoste ca a lor, îmi dau speranţă că poate cândva voi avea şi eu şansa mea la fericirea aia matură, de sine conştientă şi stătătoare şi atât de mult râvnită, undeva în lumea de azi, care mă face să vreau să dorm tot mai mult, pentru că orice vis mi se pare mai interesant decât o altă zi între aceleaşi valori, temeri, vise uitate deoparte, vorbe reci şi zvonuri aparent informative, intrigi scuipate cu dorinţa tuturor de controversă şi spectacol, şi mai ales, peste toate, o tăcere cruntă, tăcerea vorbelor bune dintre oameni, tăcerea comunicării cusută la gură. Cusută în fiecare zi, de noi.

Oare avem puterea să fim mai drepţi unii cu alţii? Oare avem puterea să ne spunem mai multe vorbe bune, când avem cea mai mare nevoie de ele? Oare avem puterea să fim fericiţi unii cu alţii?

Am o idee. Înainte să încercăm să convingem oamenii să salveze planeta, haideţi să-i convingem să se salveze unii pe alţii, reciproc, să se ajute, asta e şi ideea, daca stăm să ne gândim, nu? N-am salvat nimic dacă încerc să mă salvez doar pe mine şi ce mă înconjoară pe mine. Trebuie să facem asta cu toţii, şi fără să comunicăm…foarte dificil.

…A boy could only dream, eh? :) Somn uşor!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.