Arhiva pentru Liquor

The Night

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , , on august 29, 2011 by Andrei

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Mihai Cuza – diriginte, profesor, super-erou (15.09.1945 – 17.01.2006)

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , on septembrie 15, 2009 by Andrei

Mihai Cuza

Ca să înţelegi cine a fost profesorul de matematică Mihai Cuza, un prim indiciu ar trebui să ţi-l dea data în care este născut, 15 Septembrie, care este şi data începerii unui nou an şcolar la noi. Sunt absolut sigur că mulţi dintre cei care au auzit de el îi cunosc reputaţia, pentru că îl precedea. Da, era acel tip de profesor. Mi-a fost diriginte, am făcut parte din ultima sa generaţie de elevi. Aş fi vrut să scriu că i-a fost profesor mamei, şi a multor altor părinţi şi rude de-ale noastre, cei din generaţia mea, dar…dacă stau şi mă gândesc, a lăsat aşa o impresie că în mintea mea le-a fost profesor tuturor humorenilor cu o generaţie mai mică decât el! Restul îl cunoşteau. Absolut toţi. Toată lumea a auzit măcar o dată în orăşelul ăla de Mihai Cuza, profu de mate. E inutil să zic despre Dacia lui roşie cu literele “CBV” pe plăcuţă, bat-mobilul care odată zărit intrând pe porţile liceului, încolţea frica în noi , tâlharii care chiuleau sau cine mai ştie ce ispravă săvârşisem.

Dl. Cuza nu a fost un dascăl strălucit. Mai bine zis, nu a fost niciodată genul de profesor care să folosească pedagogia în munca sa. Psihologia noastră ca elevi era conturată altfel în mintea sa, şi felul în care încerca să ne determine să intrăm în categoria oamenilor adevăraţi, oamenii pe care şi-i dorea el să facă din noi, era unul care te făcea să te simţi mic. Să te simţi oprimat. Să te simţi egalizat cu restul, îndoctrinat, ras în cap, înfipt într-o uniformă ca un prizonier. Uniforma aia era sacoul pe care îl purtam la orele lui. Obligatoriu. Eram elevii-soldaţi. Tot liceul ne ştia, “clasa lu Cuza”. Nşpe-A. Batalionul I, prima linie, elita. Asta aştepta de la noi. Să fim cei mai buni. Celelalte sub-regimente erau la fel de afectate de profesorul de matematică Mihai Cuza, se ştia cine face ore cu el. Am purtat o dispreţuire a felului cum ne făcea să ne simţim aproape toţi cei 4 ani cât mi-a fost diriginte. Nu înţelegeam, ştiam că poate să fie mult mai frumos, îi detestam mentalitatea.

Ştii cum am scris mai sus că nu a fost un dascăl strălucit? Da. Dar a fost un matematician de rangul geniilor. Nu cred că a fost măcar un moment în toţi anii cât l-am cunoscut în care să am vreun dubiu că omul ăsta expiră matematică. Sunt absolut convins că nu exista problemă pe care să i-o arăţi şi să nu găsească fără a ezita calea cea mai rapidă de rezolvare. Ăsta era profesorul de matematică Mihai Cuza. Şi singura lui armă şi unealtă cu care trebuia să facă oameni din noi era matematica. Nu înţelegeam, deoarece pentru el era un mod de viaţă, un fel de a vedea lumea din jur, iar pentru noi era doar o materie. Matematica pe care ne-o preda era soluţia secretă cu care ne-am fi rezolvat multe probleme fireşti care apar în viaţa unui om. Sacoul ne învăţa respectul şi modestia, pentru că nu eram decât nişte elevi, toţi cu aceeaşi şansă, susţinută doar prin muncă. Era uniforma noastră de armată de care trebuia să fim mândri. Pentru că mai nou armata nu e obligatorie. Poate era forma lui de a ne trece prin o experienţă care îţi întăreşte caracterul, dar de care nu am fi avut parte. Am fost norocoşi că a decis să nu accepte oferta de a deveni inspector când terminam noi clasa a 10-a, deşi era mai mult decât potrivit pentru slujbă. Ţin minte cum se purta cu inspectorii ce veneau să-i observe orele, era atât de dezinvolt Şeful încât inspectorul parcă era un prieten vechi care venea să vadă mândria profesorului, în cunoştinţele noastre. Şi deşi nu o arăta, era mândru de noi. Deşi ne făcea să credem că suntem mediocri, de fapt ce ştiam noi să facem depăşea ce ar fi trebuit să ştim ca elevi în clasa respectivă.

Ca om, ne învăţa lucruri pe care părinţii nu cred că ar fi putut să ni le transmită vreodată. Eu îl am cu atât mai mult la inimă cu cât n-am avut parte de prezenţa paternă, Bunicu purta această funcţie pentru mine, şi mai protectiv şi tolerant ca un bunic nu cred că poate fi cineva. Iar Dl. Cuza avea o vorbă: “matematica e matematică…” iar restul era restul. Aşa că în afara şcolii el devenea mai mult decât diriginte şi profesor de matematică, şi sfaturile şi vorbele pe care ni le servea în absolut orice situaţie erau ca proverbele pentru noi. Nu l-am prins niciodată fără un răspuns “proverbial”, cei care i-au fost elevi ştiu foarte bine despre ce vorbesc. “Te umfli ca bostanu în faţa porcului”, “Ia-o s-o ai în faţă”(era vorba de o matrice), “Mie-mi place omu om şi porcu fript. Nici oameni n-aţi fost, nici nu v-aţi fript”, “Neam de neamu tău n-o rezolvat aşa matrice…”, “Cum ai putut să dormi dacă n-ai rezolvat acasă? La loc ai 2″, şi vă invit să comentaţi dacă mai ştiţi, să le facem cunoscute :) .

În afară de asta, îi mulţumesc din toată inima pentru excursiile organizate, am avut deliciul să urc pe Bucegi, Făgăraş, Ceahlău şi să vizitez oraşe unde acum n-aş avea interesul să merg aşa, din proprie iniţiativă şi cu acest scop. Am făcut ocolul ţării odată, într-una din aceste excursii. De fiecare dată când mă întind cu prieteni la poveşti, indiferent că îl ştiau sau nu, poveştile din aceste aventuri condimentează straşnic atmosfera…pentru că sunt multe, toate venind de la aceeaşi sursă, nucleul de momente memorabile care era Mihai Cuza. Am scris în alt articol despre unitatea de măsură a vieţii, şi anume momentele în care cu adevărat trăieşti. Cred că matematica lui într-un fel m-a ajutat să-mi dau seama că în asta se măsoară viaţa, am găsit soluţia pentru a fi determinat, optimist, mai aproape de fericire. Şi am trăit din plin cât mi-a fost diriginte.

Dar ce nu voi uita niciodată, vorba lui care m-a marcat, care mi-a divulgat un sens de viaţă, un scop, o taină pentru a putea fi împlinit ca om, e în forma unor cuvinte scrise pe coperta unui caiet de matematică, la sfârşitul clasei a 12-a, când l-am rugat să-mi dea un “autograf”:

“Oamenii nu urăsc viespea pentru că înţeapă, ci pentru că nu pot scoate miere de pe urma ei.”

La început n-am înţeles nimic, mi-am zis că e încă una din poveţele lui tipice…Asta ca să vezi cât de ignoranţi sunt oamenii uneori şi cum iau ei totul drept garantat. După câţiva ani mi-a picat fisa, şi mi-am dat seama că e vorba care l-a definit complet ca om! E epitaful pe care nu i l-au trecut pe mormânt. Îţi explic imediat. Ce trebuie de ştiut mai întâi e că el era un om cu gustul băuturilor tari. Omul care aprecia un vin bun, o ţuică aromată, o palincă straşnică. Şi era omul care bea des, şi devenea un super-erou când făcea asta, şi nu pentru motivele pe care le gândeşti acum. Ci pentru că dacă sobru, era extraordinar de ascultat, beat te învăţa cu atât mai multe lucruri despre tot ce vroiai să ştii. Ne făcea să râdem, jucând poker cu noi pe bani, ne arăta că veselia e cheie, când bea un păhărel cu noi şi mai făcea mişto de unul sau de altul, pe fete le învârtea în hore şi lipea bancnote cu scuipat pe frunte la lăutari. Cânta colinde cu noi, acompaniindu-ne la acordeon. Iubea viaţa atât de mult că devenea molipsitor. Şi abia când am văzut toată imaginea asta per ansamblu, am înţeles ce a vrut să zică: poţi avea un viciu sau o trăsătură negativă care să-ţi domine caracterul, dar oricât de negativ ar fi acest aspect, oricât te-ar trage în jos, dacă eşti AS într-un domeniu, oamenii te vor respecta. Şi aşa e. Oricât de beţiv l-ar fi numit lumea, toţi aveau un respect permanent pentru el, întotdeauna a fost domnul Cuza, profesor excelent de matematică.

Şi aici aş vrea să-l contrazic pe Ionuţ, colegul meu de bancă şi cealaltă jumătate a celor 2 “godaci”, cum ni se adresa: Ionuţ spune aici că unii “l-au ucis…spiritual”. Ei bine Ioane, ştiu la ce te-ai referit, dar ştii la fel de bine ca mine, nimeni nu a putut vreodată să-i zgârie măcar spiritul lui Mihai Cuza, indiferent de timpurile grele prin care a trecut. În schimb, cred că au ajutat la întărirea caracterului lui puternic pe care avem privilegiul să-l dăm acum ca exemplu.

Şi eu mă consider norocos că am avut în viaţa mea un mentor şi o influenţă cu care să stau la un pahar de vin!

Nu te vom uita niciodată, dom’ diriginte, nici nu am avea cum, pentru că eşti parte componentă din oamenii pe care îi devenim azi.

Şi tot azi, 15 Septembrie, Patrick Swazye şi Nicu Constantin au trecut în locul unde au onoarea de a-l întâlni. Nu ar trebui să fim trişti, ci să fim recunoscători că am avut parte în viaţa noastră de aşa oameni de seamă, de la a căror vieţi să evoluăm şi noi. Aşa că Patrick, Nicu, odihniţi-vă în pace, şi treceţi pe la Jefe, are sigur de cinstit un vin bun şi-o vorbă de duh!

La Mulţi Ani, domnule diriginte!

The Cover Box – item #9

Posted in Sunete, The Cover Box with tags , , , on aprilie 29, 2009 by Andrei

Asta e pentru nopţile ce urmează. Cu sau fără emoţie, cu sau fără vise, singuri sau împreună. Pentru că ştiu că în mare parte o să fie albe. Şi pentru stările induse sau nu de alcool, narcotice şi sunete, melodia asta sună a catalizator. Atunci să fie, şi…

Don’t let it end…

Deftones – If Only Tonight We Can Sleep (5:07)

http://vizitiul.files.wordpress.com/2009/04/deftones-if-only-tonight-we-could-sleep-live.jpg

Album: B Sides & Rarities

Label: Rhino Entertainment / Maverick Records

Data lansării: 4 Octombrie 2005

Originalul: Piesa numărul 4 de pe albumul Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me lansat de legendele The Cure, la Fiction Records pe 25 Mai 1987.

Eu zic că: vocea lui Moreno puţin parcă intenţionat similară cu al lui Smith şi versurile feerice ale piesei sunt numai bune pentru ucis neuroni. În special neuroni puşi deoparte pentru 1 Mai ăsta iminent. Aşa că să vă fie de bine…mergeţi şi inundaţi plaja. Sau pădurea. Nu prea contează, pagubă să fie. ;) Eu o să inund aerul nopţii cu cântec din corzi şi diejte, nisipul cu picioarele desculţe şi sufletul cu bere. :)

Happy Labour day you bastards!

Un gust amar

Posted in asta nu e poezie, Liquor, man... with tags , on aprilie 7, 2009 by Andrei


Ciocnim şi ciocnim
Paharele rămân intacte
Cioburile se sparg înăuntru,
Ricoşând din gând în gând
Şi pocnind fiecare sentiment
Ca pe o băşică de arsură…

Ciocnim şi ciocnim şi cinstim
Până piere ruşinea
Se scurge în pământ înapoi
La Nică cel cu părul bălai…
Iar sunetul scurt al sticlei
Răsună în noi ca piuitul din tâmple,
Ecoul ne întoarce maţele pe dos…

Ciocnim voioşi, plini de pelin
Ne îmbălsămăm cu gustul ăsta amar,
Păstrat de fiecare dată
Special pentru sfârșit
.


cândva în 2007

The Cover Box – item #4

Posted in Sunete, The Cover Box with tags , , on aprilie 6, 2009 by Andrei

Luni egal dureri de cap mai matinale decât mine. Vreau linişte. Piesa de azi e pentru agitaţii cu prea multă energie care mai beau şi cafea. Asta ar trebui să vă pice prost :P Pentru restul, start this week rockin’!

Ready your shot glasses:

Brand New Sin – House of the Rising Sun (7:03)

http://vizitiul.files.wordpress.com/2009/04/14-house-of-the-rising-sun.jpg

Album: Tequila

Label: Century Media Records

Data lansării: 3 Octombrie 2006

Originalul: Cântec folk celebru din SUA. Îi mai zice Rising Sun Blues. Poveste despre o viaţă dusă pe copcă în New Orleans. Depinzând de versiune, poate fi cântată atât din perspectiva unui bărbat cât şi din cea a unei femei. Cea mai cunoscută şi de succes versiune este cea înregistrată de engelzii numiţi The Animals în 1964. A fost No.1 hit in Marea Britanie, SUA, Suedia şi Canada.

Eu zic că: mai multe indicii că e un cântec de băut nu v-ar putea da nici dacă i-aţi da PLAY şi v-ar veni la uşă o cutie pe care ar scrie “Indicii cum că ce ascuţi acum e cântec de băut”. Albumul e denumit după o băutură alcoolică populară mexicană. Povestea e despre vicii, regrete şi mahmureală. Începutul te ia uşurel de braţ şi te aşează la bar, în crâşma străină şi ostilă. Apoi îţi trânteşte rucsacul prăfuit lângă scaunul înalt. Tobele aduc paharele de shot constant şi amărăciunea vine de la sine, o aveai undeva la piept. Vocea calmă de la început catalizează aburii de alcool spre creier, apoi îl îmbibă rapid când se răsteşte. Începi să simţi dispreţul şi revolta, şi solo-urile de chitară wah-wah-uită pe un overdrive murdar fac luminile să pâlpâie, din ce în ce mai fade. Trânteşti pahar după pahar cu ochii uzi, te clatini, şi pe ritmul rapid de la final încerci să-ţi găseşti drumul spre ieşire, dar picioarele nu mai sunt cum le-ai aşezat pe scaun şi aerul e mult mai rarefiat la înălţimea ta normală. Ajungi afară, noaptea e rece şi te mai îmbărbătează puţin. Dar asta până te obişnuieşti cu frigul, şi nu ajungi decât până unde simţi că ar fi în regulă să pici în praful deşertului sub o tufă uscată. :D Un început de săptămână sublim.

Hmm, strangely enough, fără să-mi dau seama, acest cover coincide cu următoarea poezie pe care o voi posta. Să fie nevoia de spirtoase îndeajuns de puternică încât să transgreseze limitele conştientului? Neah…e doar luni. Enjoy!

The Killer

Posted in Liquor, man... with tags , on noiembrie 23, 2008 by Andrei

I kill. I kill it all, the day, the motion, the felling, i’m the killer. I dry it on the ledge of my drenched heart, I forsake it to the bottom of my tired tear ducts. I mourn. I mourn amazing and so much loved days like they are dead, instead of remembering them as memories, just simple beautiful times spent with my heart open. I am thirsty for simple, casual life. Life as it passed. Now i’m feeding my hungry core with something drawn from the abyss of time I almost forgot. Can’t bring it back, wish I could.  Some day these will all be songs. Mine is a black scorched heart.

snow_station

Să stingem lumina pe stradă. Ne mai rămâne să plecăm. Să stingem
iubirea pe capete. Aşa ceva n-ar trebui să existe în dicţionarul unui
copil de 2ouă’j-ceva de ani…So let’s murder it. Let’s plan. Let’s
turn to points well forgotten. Childhood, Highschool, College.
Now let’s Format C: it all.
#:-S Phew.
I’m done.

Sper sa ningă peste toate mizeriile verii, cât mai curând.

David Usher – Black Black Heart

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.