Arhiva pentru jurnalul cu suflet

Jurnalul cu suflet

Posted in Artwork, asta nu e poezie cu etichete , , , on august 6, 2012 by Andrei

Cuvânt înainte: Acum vreo lună am găsit un obiect foarte drag mie, ceva ce crezusem pierdut cândva într-o mutare pe vară de la cămin. Acest obiect e o mapă, iar în ea sunt niște foi cu cuvinte. Unele au ritm, structură, și se aranjează în rime, iar altele doar curg, ca niște înregistrări ale unor secvențe cerebrale, la un moment dat în viața mea. Ce urmează e una din aceste înșiruiri de gânduri, scrisă cândva prin clasa a 8-a sau a 9-a, dacă îmi amintesc bine, mi-e ciudă că n-am datat-o exact. Cred că a fost prima dată când, fără să-mi dau seama, am început să scriu cu adevărat.

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu “anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți “în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog. :)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.