Arhiva pentru Gura Humorului

The Night

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , , on august 29, 2011 by Andrei

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Un fel de doliu naţional

Posted in issues with tags , , , , , , , , on februarie 21, 2011 by Andrei

Mă simt din ce în ce mai confortabil în culori închise. Poate că ăsta e felul creierului meu de a-mi spune că purtăm doliu amândoi, numai că eu încă nu îmi dau seama. Exuberanţa tinereţii mele e ca un corn de rinocer alb, iar braconierii sunt în aceeaşi măsură demonii mei interiori, şi persoanele care profită de controlul lor asupra mea. Pofta de viaţă rugineşte lent într-o blazare continuă, iar cinismul sparge din ce în ce mai multe balonaşe de bucurie a vreunei noi descoperiri. Mă uit la un film – dacă e nou, e dezamăgitor, fără o poveste solidă, cu adâncime, şi îmbibat gros în efecte speciale ca tot restul filmelor făcute în zilele noastre. Dacă revăd unul mai vechi, descopăr neverosimilitatea unor faze care mai demult mă atingeau acolo unde trebuie. Mai pătrunde câte o rază de speranţă când mai dau peste vreo piesă faină sau vreun autor-emblemă a unei atitudini de viaţă, dar norii se închid rapid la realizarea că ei au făcut ce a trebuit şi de aia le admir eu acum opera.

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

 

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

Fericirea se măsoară în cm

Posted in Gura Humorului, issues, Sunete, Uncategorized with tags , , , on decembrie 21, 2009 by Andrei

21 Decembrie 2009  – România  înzăpezită aproape total, ne informează mediafax.

Ştim care-i treaba, nu e prima dată, suntem pregătiţi(moral). Aşa că o să trec direct la happy end: jocurile şi sporturile de iarnă! Pentru mine e o binecuvântare o ninsoare zdravănă înainte de Crăciun, şi nu sunt singurul care simte la fel. Sunt în asentiment cu şoferii, nu mă bucur de necazul altuia (sâmbătă noapte am stat cu un amic mai bine de juma de oră să-i scoatem maşina din parcare!), dar pentru că nu conduc, tind să consider toată zăpada asta ca ceva frumos. Cel puţin pentru un humorean ca mine, Crăciunul fără zăpadă e ca berea fără alcool, merţanu fără stemă, bărbatu fără burtă, femeia fără ţâţe etc., aţi prins ideea.  Aşa că abia aştept să ajung acasă.

Un alt motiv imens de bucurie e că pe 25 Decembrie se inaugurează pârtia din oraş, Vlad vă arată poze.

Eu o să fiu acolo când va intra acest mare eveniment în istorie, cu placa într-o mână şi cu şampania în cealaltă.

Ca un fel de cadou ieftin, dar din suflet, vă dau lista mea cu muzică de snowsurfing.

Se începe cu Fucking Champs – Champs Fanfare şi/sau Exodus – A Call To Arms (ambele de pe coloana sonoră la That’s It That’s All, snowboarding cu Travis Rice & Co) şi se rulează pe:

Chevelle – Send The Pain Below

Queens Of The Stone Age – You Think I Ain’t Worth A Dollar, But I Feel Like A Millionaire

Pantera – Five Minutes Alone

Pantera – I’m Broken

Metallica – Fuel

Metallica – Whiskey In The Jar

Disturbed – Down With The Sickness

Disturbed – Stricken

Green Day – Jesus Of Suburbia

Crossfade – Cold

M83 – We Own The Sky

Taxi – Cortina de Fier

Eve 6 – Anytime (coloană sonoră la Out Cold – filmul care m-a făcut să  ♥ snowboarding-ul :D )

Weezer – We Are All On Drugs

Ataris – The Boys Of Summer

Nonpoint – In The Air Tonight

Steppenwolf – Born To Be Wild

Creed – One Last Breath

Creed – My Sacrifice

Alice In Chains – A Looking In View

Papa Roach – Blood Brothers

Papa Roach – Time And Time Again

Papa Roach – Broken Home

Papa Roach – Between Angels And Insects

Puddle Of Mudd – Control

Three Days Grace – Animal I Have Become

Funeral For A Friend – The Great Wide Open

Funeral For A Friend – History

Finch – Letters To You

Rise Against – Prayer Of The Refugee

Atreyu – Her Portrait In Black

Atreyu – Blow

Atreyu – Ex’s And Oh’s

Avenged Sevenfold – Gunslinger

AC/DC – TNT

Audioslave – Show Me How To Live

Brand New – The Quiet Things That No One Ever Knows

Pearl Jam – Indifference

Foo Fighters – Everlong

Foo Fighters – Wheels

Foo Fighters – All My Life

Foo Fighters – Word Forward

Foo Fighters – My Hero

Motley Crue – Too Young To Fall In Love

Accept – Balls To The Wall

Slipknot – Before I Forget

George Thorogood – I Drink Alone

The Black Keys – Keep Me

Red Hot Chili Peppers – Scar Tissue

Nada Surf – Always Love

Linkin Park – What I’ve Done

The Clash – I Fought The Law

Strap in, plug in, shuffle, repeat all, şi PÂRTIE!

Sărbători tihnite şi lipsite de leziuni, degerături, entorse, fracturi, contuzii, comoţii, ochi vineţi, mahmureli îndelungate, indigestii şi neuroni irosiţi aiurea! ;)

Mihai Cuza – diriginte, profesor, super-erou (15.09.1945 – 17.01.2006)

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , on septembrie 15, 2009 by Andrei

Mihai Cuza

Ca să înţelegi cine a fost profesorul de matematică Mihai Cuza, un prim indiciu ar trebui să ţi-l dea data în care este născut, 15 Septembrie, care este şi data începerii unui nou an şcolar la noi. Sunt absolut sigur că mulţi dintre cei care au auzit de el îi cunosc reputaţia, pentru că îl precedea. Da, era acel tip de profesor. Mi-a fost diriginte, am făcut parte din ultima sa generaţie de elevi. Aş fi vrut să scriu că i-a fost profesor mamei, şi a multor altor părinţi şi rude de-ale noastre, cei din generaţia mea, dar…dacă stau şi mă gândesc, a lăsat aşa o impresie că în mintea mea le-a fost profesor tuturor humorenilor cu o generaţie mai mică decât el! Restul îl cunoşteau. Absolut toţi. Toată lumea a auzit măcar o dată în orăşelul ăla de Mihai Cuza, profu de mate. E inutil să zic despre Dacia lui roşie cu literele “CBV” pe plăcuţă, bat-mobilul care odată zărit intrând pe porţile liceului, încolţea frica în noi , tâlharii care chiuleau sau cine mai ştie ce ispravă săvârşisem.

Dl. Cuza nu a fost un dascăl strălucit. Mai bine zis, nu a fost niciodată genul de profesor care să folosească pedagogia în munca sa. Psihologia noastră ca elevi era conturată altfel în mintea sa, şi felul în care încerca să ne determine să intrăm în categoria oamenilor adevăraţi, oamenii pe care şi-i dorea el să facă din noi, era unul care te făcea să te simţi mic. Să te simţi oprimat. Să te simţi egalizat cu restul, îndoctrinat, ras în cap, înfipt într-o uniformă ca un prizonier. Uniforma aia era sacoul pe care îl purtam la orele lui. Obligatoriu. Eram elevii-soldaţi. Tot liceul ne ştia, “clasa lu Cuza”. Nşpe-A. Batalionul I, prima linie, elita. Asta aştepta de la noi. Să fim cei mai buni. Celelalte sub-regimente erau la fel de afectate de profesorul de matematică Mihai Cuza, se ştia cine face ore cu el. Am purtat o dispreţuire a felului cum ne făcea să ne simţim aproape toţi cei 4 ani cât mi-a fost diriginte. Nu înţelegeam, ştiam că poate să fie mult mai frumos, îi detestam mentalitatea.

Ştii cum am scris mai sus că nu a fost un dascăl strălucit? Da. Dar a fost un matematician de rangul geniilor. Nu cred că a fost măcar un moment în toţi anii cât l-am cunoscut în care să am vreun dubiu că omul ăsta expiră matematică. Sunt absolut convins că nu exista problemă pe care să i-o arăţi şi să nu găsească fără a ezita calea cea mai rapidă de rezolvare. Ăsta era profesorul de matematică Mihai Cuza. Şi singura lui armă şi unealtă cu care trebuia să facă oameni din noi era matematica. Nu înţelegeam, deoarece pentru el era un mod de viaţă, un fel de a vedea lumea din jur, iar pentru noi era doar o materie. Matematica pe care ne-o preda era soluţia secretă cu care ne-am fi rezolvat multe probleme fireşti care apar în viaţa unui om. Sacoul ne învăţa respectul şi modestia, pentru că nu eram decât nişte elevi, toţi cu aceeaşi şansă, susţinută doar prin muncă. Era uniforma noastră de armată de care trebuia să fim mândri. Pentru că mai nou armata nu e obligatorie. Poate era forma lui de a ne trece prin o experienţă care îţi întăreşte caracterul, dar de care nu am fi avut parte. Am fost norocoşi că a decis să nu accepte oferta de a deveni inspector când terminam noi clasa a 10-a, deşi era mai mult decât potrivit pentru slujbă. Ţin minte cum se purta cu inspectorii ce veneau să-i observe orele, era atât de dezinvolt Şeful încât inspectorul parcă era un prieten vechi care venea să vadă mândria profesorului, în cunoştinţele noastre. Şi deşi nu o arăta, era mândru de noi. Deşi ne făcea să credem că suntem mediocri, de fapt ce ştiam noi să facem depăşea ce ar fi trebuit să ştim ca elevi în clasa respectivă.

Ca om, ne învăţa lucruri pe care părinţii nu cred că ar fi putut să ni le transmită vreodată. Eu îl am cu atât mai mult la inimă cu cât n-am avut parte de prezenţa paternă, Bunicu purta această funcţie pentru mine, şi mai protectiv şi tolerant ca un bunic nu cred că poate fi cineva. Iar Dl. Cuza avea o vorbă: “matematica e matematică…” iar restul era restul. Aşa că în afara şcolii el devenea mai mult decât diriginte şi profesor de matematică, şi sfaturile şi vorbele pe care ni le servea în absolut orice situaţie erau ca proverbele pentru noi. Nu l-am prins niciodată fără un răspuns “proverbial”, cei care i-au fost elevi ştiu foarte bine despre ce vorbesc. “Te umfli ca bostanu în faţa porcului”, “Ia-o s-o ai în faţă”(era vorba de o matrice), “Mie-mi place omu om şi porcu fript. Nici oameni n-aţi fost, nici nu v-aţi fript”, “Neam de neamu tău n-o rezolvat aşa matrice…”, “Cum ai putut să dormi dacă n-ai rezolvat acasă? La loc ai 2″, şi vă invit să comentaţi dacă mai ştiţi, să le facem cunoscute :) .

În afară de asta, îi mulţumesc din toată inima pentru excursiile organizate, am avut deliciul să urc pe Bucegi, Făgăraş, Ceahlău şi să vizitez oraşe unde acum n-aş avea interesul să merg aşa, din proprie iniţiativă şi cu acest scop. Am făcut ocolul ţării odată, într-una din aceste excursii. De fiecare dată când mă întind cu prieteni la poveşti, indiferent că îl ştiau sau nu, poveştile din aceste aventuri condimentează straşnic atmosfera…pentru că sunt multe, toate venind de la aceeaşi sursă, nucleul de momente memorabile care era Mihai Cuza. Am scris în alt articol despre unitatea de măsură a vieţii, şi anume momentele în care cu adevărat trăieşti. Cred că matematica lui într-un fel m-a ajutat să-mi dau seama că în asta se măsoară viaţa, am găsit soluţia pentru a fi determinat, optimist, mai aproape de fericire. Şi am trăit din plin cât mi-a fost diriginte.

Dar ce nu voi uita niciodată, vorba lui care m-a marcat, care mi-a divulgat un sens de viaţă, un scop, o taină pentru a putea fi împlinit ca om, e în forma unor cuvinte scrise pe coperta unui caiet de matematică, la sfârşitul clasei a 12-a, când l-am rugat să-mi dea un “autograf”:

“Oamenii nu urăsc viespea pentru că înţeapă, ci pentru că nu pot scoate miere de pe urma ei.”

La început n-am înţeles nimic, mi-am zis că e încă una din poveţele lui tipice…Asta ca să vezi cât de ignoranţi sunt oamenii uneori şi cum iau ei totul drept garantat. După câţiva ani mi-a picat fisa, şi mi-am dat seama că e vorba care l-a definit complet ca om! E epitaful pe care nu i l-au trecut pe mormânt. Îţi explic imediat. Ce trebuie de ştiut mai întâi e că el era un om cu gustul băuturilor tari. Omul care aprecia un vin bun, o ţuică aromată, o palincă straşnică. Şi era omul care bea des, şi devenea un super-erou când făcea asta, şi nu pentru motivele pe care le gândeşti acum. Ci pentru că dacă sobru, era extraordinar de ascultat, beat te învăţa cu atât mai multe lucruri despre tot ce vroiai să ştii. Ne făcea să râdem, jucând poker cu noi pe bani, ne arăta că veselia e cheie, când bea un păhărel cu noi şi mai făcea mişto de unul sau de altul, pe fete le învârtea în hore şi lipea bancnote cu scuipat pe frunte la lăutari. Cânta colinde cu noi, acompaniindu-ne la acordeon. Iubea viaţa atât de mult că devenea molipsitor. Şi abia când am văzut toată imaginea asta per ansamblu, am înţeles ce a vrut să zică: poţi avea un viciu sau o trăsătură negativă care să-ţi domine caracterul, dar oricât de negativ ar fi acest aspect, oricât te-ar trage în jos, dacă eşti AS într-un domeniu, oamenii te vor respecta. Şi aşa e. Oricât de beţiv l-ar fi numit lumea, toţi aveau un respect permanent pentru el, întotdeauna a fost domnul Cuza, profesor excelent de matematică.

Şi aici aş vrea să-l contrazic pe Ionuţ, colegul meu de bancă şi cealaltă jumătate a celor 2 “godaci”, cum ni se adresa: Ionuţ spune aici că unii “l-au ucis…spiritual”. Ei bine Ioane, ştiu la ce te-ai referit, dar ştii la fel de bine ca mine, nimeni nu a putut vreodată să-i zgârie măcar spiritul lui Mihai Cuza, indiferent de timpurile grele prin care a trecut. În schimb, cred că au ajutat la întărirea caracterului lui puternic pe care avem privilegiul să-l dăm acum ca exemplu.

Şi eu mă consider norocos că am avut în viaţa mea un mentor şi o influenţă cu care să stau la un pahar de vin!

Nu te vom uita niciodată, dom’ diriginte, nici nu am avea cum, pentru că eşti parte componentă din oamenii pe care îi devenim azi.

Şi tot azi, 15 Septembrie, Patrick Swazye şi Nicu Constantin au trecut în locul unde au onoarea de a-l întâlni. Nu ar trebui să fim trişti, ci să fim recunoscători că am avut parte în viaţa noastră de aşa oameni de seamă, de la a căror vieţi să evoluăm şi noi. Aşa că Patrick, Nicu, odihniţi-vă în pace, şi treceţi pe la Jefe, are sigur de cinstit un vin bun şi-o vorbă de duh!

La Mulţi Ani, domnule diriginte!

Unităţi de măsură. Vara

Posted in Gura Humorului, issues with tags , , , , on august 11, 2009 by Andrei

Uneori rămân atârnat de un gând care pare a se desprinde de timpul real. De cele mai multe ori, e o imagine despre zilele fără griji de acasă.

E ironic cum înainte să îmi încep căutările visam în afară, iar acum când sunt în mijlocul faptelor ce aşteaptă să se întâmple, visez înăuntru, înapoi. E ceva ce nu înţeleg pe deplin. De ce acum, când luminez porţiuni din ce în ce mai mari din hartă, când punctul de observaţie e mai sus şi se vede mai departe, de ce acum nu mai pot visa înainte? Bănuiesc un singur vinovat; ruperea de sine, care e al naibii de înspăimântătoare. Renunţarea la vechile repere, dezrădăcinarea, riscul. Şi ştii că altfel nu ai cum să creşti. Entitatea se hrăneşte cu speranţe, cu optimismul ideilor noi, cu veştile bune. Minciuna preferată e vânătoarea de fericire, când tot ce mai înseamnă fericire e o sămânţă de siguranţă.

Vara se dilată lent în Gura Humorului. Dimineţile deschid larg ferestrele şi inundă camera cu sunete matinale şi aer proaspăt pentru aşternuturile pe care le laşi pe pervaz, în soare. Primele minute cu braţele pe banca de lemn rece te fac să îţi doreşti să nu fi venit în tricou cu mânecă scurtă. E sfârşitul lui Mai. E preludiu pentru perfect. E Şcoală Light™. E libertate în mişcări, e de sus în jos, după cum urmează: tricou, pantaloni scurţi, chiloţi, ciorapi subţiri şi adidaşi. Atât. Şi îţi stă pe întreaga fiinţă un zâmbet toată ziua, la fiecare oră şi în fiecare pauză, şi nu ai decât un singur gând. Toate astea se termină încet încet, zi după zi, şi vine…libertatea, trezitul târziu şi statul pe afară şi mai târziu, locuri noi de baie pe Moldova(râul), călătoriile, corturile, zburdălnicia, îndrăgosteala…totul într-un fericit cuvânt, Vacanţa.

Mi-a rămas în minte un 22 Mai de prin generală, când am făcut baie pentru prima dată în anul ăla. A fost foarte ilegal, altfel nu luam data exactă cu mine atâta timp. Eram cu nişte prieteni, cu bicicletele, şi ne-am hotărât să mergem pe malul unui canal făcut special pentru o staţie de epurare a Moldovei, sau ceva de genul ăsta. Identitatea locului rămâne pentru mine învăluită în mister şi în ziua de azi. Pentru noi era simplu, “la Gârlă”. Soarele ne bătea peste cefe precum un frate mai mare care te face să te simţi jenat şi incomod, acum că te afli aici, la faţa locului şi nu poţi da înapoi, iar apa ne chema în ea şoptit, ca o curtezană. Ne chema rău, cu atât mai rău cu cât ştiam că riscăm un scandal de proporţii acasă. Dar era infinit superbă. Lină şi limpede, nu-i vedeai fundul dar ştiai că vrei să te arunci cu capul înainte aşa încins, ingorând complet pericolul un infarct*. Şi mobilierul budoarului ei atât de intim, cu sălcii mari şi tufe dese, să te simţi cât mai în largul tău. Aşa că exact asta am făcut. Ne-am dezbrăcat de tot, să nu ne udăm hainele, şi am intrat în apă cu pielea găină şi nerăbdarea nostră de virgini. Şi era rece şi grozavă, şi am înotat “la bustul gol”; o expresie foarte populară printre puştani pe vremea aia. Mai exact, eram ca fraţii când venea vorba de asta, ca o echipă în vestiar, şi nu erai bărbat şi toată lumea râdea de tine dacă ezitai sau îţi era ruşine.

Au fost vreo 20 de minute fabuloase de bălăceală. Ne-am zvântat doar pe jumătate în vântul după-amiezii, apoi am tras în grabă hainele pe noi, ciorapii peste tălpile încă ude, de care întotdeauna rămân lipite cu încăpăţânare bucăţi mici de frunze şi pământ, fructele isprăvii noastre interzise, ca şi cum însuşi conştiinţa le pune acolo să îi simţim mustrarea. Şi am pedalat energic spre casă, cu un soi de vinovăţie în suflet, de parcă am fi întârziat o veşnicie…

Şi ăsta era doar începutul. Vara se dilată lent în Gura Humorului. Ai timp să nu te grăbeşti deloc. Să trăieşti fiecare zi, să creşti, să râzi la urmă, şi nu de fiecare dată mai bine…ci doar pentru că nu te-ai prins din prima, pentru că timpul te ţine în loc acum, îţi e prieten, nu conspiră împotriva ta lăsându-te să crezi în natura sa generoasă, ca apoi să te jefuiască până la măduvă. Zilele cele mai fertile în evenimente abia se anunţă, mâine întotdeauna o să o facem şi mai lată. Nu m-am simţit niciodată mai la locul şi timpul potrivit. Aici, unde somnul e ultimul lucru care îţi trece prin cap la sfârşitul unei zile. Unde parcă şi temperaturile au acel bun simţ provincial, şi sunt omenoase atât la umbră cât şi la soare în mijlocul amiezii, şi nu depăşesc nesuferit măsura. Ah, the good ol’ days…!

Adevărul general acceptat e că timpul se măsoară în secunde, iar majoritatea cred că viaţa se măsoară în ani. Cei mai pesimişti sunt convinşi că viaţa se măsoară în pierderi. De fapt, în realitate, unitatea de măsură pentru timp e amintirea, iar viaţa se măsoară în momentele în care trăieşti cu adevărat, şi nu doar exişti.


*Mit urban sau sfat părintesc menit să te determine să o iei mai lent când intri înfierbântat să înoţi în apă rece, vara;

Humor

Posted in despre..., Gura Humorului with tags , , on iulie 24, 2009 by Andrei

Primul lucru pe care mi-l amintesc e că mă pregăteau bunicii să ieşim să ne plimbăm în parc. Aveam în jur de 3 ani, o pereche de papucei bleu îmblăniţi parcă, şi păturica mea cu model cu pisică. Cartierul văzut pe geam din braţele bunicului era ceva de nedescris. Copaci în soare, copii care se jucau prin jurul blocului şi în parc!…Entuziasmul era prea mare pentru pieptul meu de copil.  Dacă aş putea să cer să mi se împlinească o dorinţă, nu ar fi să mă întorc în timp să repar vreo greşeală. Ci mi-aş dori să am un film al vieţii mele, să-mi amintesc tot. Iubesc viaţa. Peste toate necazurile şi frânturile de inimă, am atâtea amintiri, că atunci când cad pe gânduri e ca şi cum aş arunca o pastilă de Mentos într-o sticlă de Cola, iar asta ar fi definiţia mea de nostalgie…O explozie a amintirilor îngrămădite aşa bine acolo, că ar fi imposibil să scoţi doar una şi s-o contemplezi. Gura Humorului e raiul meu. Nu cred în altul cu atâta fervoare şi probabil că atunci când o să mor, dacă mi se va demonstra contrariul, şi voi ajunge în raiul propriu zis, tot o să mi se facă dor de Humor.

Dacă o să am copii, primul lucru pe care o să-l înveţe de la mine când o să înveţe să scrie va fi să ţină un jurnal, o să-i bat la cap să scrie în el în fiecare zi, să le fie mai sfânt la sfârşitul zilei decât o rugăciune. Mi-aş fi dorit să fi avut şi ai mei ideea asta când eram mic, acum le-aş fi fost înmiit recunoscător.

Motivul pentru care scriu asta e că sunt la servicu aici, în Bucureşti, corpul meu e profund indignat de temperatura de afară, aşadar transpiră, mintea mea e deja singură în gară şi se plictiseşte, sufletul meu e departe în expediţiile care mă vor face mai om şi îmi vor întări mai mult credinţa că nu sunt decât o fiinţă din specia oamenilor pe această planetă şi nimic mai mult, şi diseară plec acasă.

Enough said, e timpul să revin la comic-urile mele…I miss the good ol’ days :)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.