Arhiva pentru fericire

10 Cântece de Crăciun (pe care n-o să le auzi la MagicFM)

Posted in Sunete with tags , , , , , , , , , , on decembrie 26, 2012 by Andrei

Ce înseamnă Crăciunul pentru tine? Ce simţi?

La mine începe să se simtă cum intrăm în Decembrie. Dacă şi ninge, e perfect. Începe la muncă, cu muzică în căşti lucrând la proiecte crăciuneşti, şi colegii mei glumeţi. Apoi peste tot prin marele oraş, care se umple de lumini iar mie mi se aprind ideile de cadouri şi de chestii sezoniere de făcut. Ca vinul fiert (a cărui reţetă am îmbunătăţit-o an de an) şi filmele tradiţionale. Apoi plecarea spre casă, somnul călduros de pe trenul greu cu sloiuri şi chiciură. Şi sărbătorile acasă, cu familie cu brad şi sarmale şi colinde şi iar vin fiert cu prietenii vechi. Şi printre toate astea e presărată muzica mea de Crăciun, cântece adunate de lungul anilor, care umplu tot spaţiul şi sunt coloana sonoră ce mă urmăreşte permanent.

Asta e o listă cu nişte piese foarte tari. Sunt ca să te pună în spirit, să te poarte şi protejeze toată luna Decembrie. Şi n-ai să le auzi la radio…

10. Jason Mraz – Winter Wonderland

Un început numa bun, băieţii ăştia cu toată voioşia lor te pun rapid în stare, au tot ce trebuie, percuţie, trompete, căciulă de moş, iar piesa este despre o ieşire pe-afară cu o persoană specială, când totul e alb ca-ntr-o poveste, unde faceţi un om de zăpadă ce prinde viaţă, iar mai târziu vă retrageţi la căldura focului să visaţi şi să “conspiraţi”. Jingle all the way!

9. The Raveonettes – The Christmas Song

Iubesc melodia asta pentru că reprezintă atât de bine ideea de a cunoaşte pe cineva nou şi dorinţa de a petrece cât mai mult timp împreună, de a sta peste noapte, că e urât să te întorci singur acasă, de a rămâne, în speranţa că o să ningă şi o să vedeţi asta şi o să vă apropie şi mai tare.

8.  Everlast – Blues for X-mas

Nu totu-i îndrăgosteală şi inimioare de scorţişoară de sărbători, nu te hazarda. Mai există şi blues. Asta e pentru când eşti falit, amărât, şi bei. Bei, că altceva nu ţi-o mai rămas. Şi nu mai ai nici bani de băutură, că te-o părăsit femeia şi ea are banii. Şi e şi Crăciunul, deci totul se amplifică, ca o bubă…iar singura speranţă e să-l rogi pe Moş Crăciun să-ţi aducă iubita înapoi.

7. Ralph Sinatra – Christmas When You’re Dead

La giuvaierul ăsta de cântec te las pe tine să asculţi povestea, cuvintele-s în plus. “No singing “deck the halls” when you’ve got maggots on your balls.” Suav, elegant.

6. Tim Minchin – White Wine in the Sun

Şi nu totu-i creştinism şi iesle cu pruncul Iisus, şi mari promoţii la hypermarket. Crăciunul înseamnă, în general, apropierea de oameni dragi, ca familia şi prietenii, e timpul ăla din an în care prin nişte circumstanţe favorabile, toată lumea se întâlneşte acasă, şi e frumos, şi nu-ţi mai trebuie nimic mai mult de atât.

5. Dolly Parton – Hard Candy Christmas

Uneori rămâi singur de Crăciun. O despărţire proaspătă, sau doar ajungi cu singurătatea până aici, şi e copleşitoare. Dar poate există ceva acolo de făcut ca să scapi de sentimentul ăsta, nu poţi ţine un om bun la pământ, vorba americanului…Orice ar fi, oricât de greu ar fi, o să fie bine. Tu o să fi bine.

4. Tenacious D ft. Sum 41 – Things I Want

Îndată e seara de ajun. Ai aici nişte sugestii inspirate, pentru momentul când începi să-i scrii Moşului. Ce dacă ai fost răulean anul ăsta? Viaţa e crudă. Meriţi tot ce vrei.

3. Pearl Jam –  Let Me Sleep (Christmas Time)

E deja Crăciun, şi aseară pe la case ai colindat şi l-ai aşteptat pe Moşul până târziu. Cine în galaxia asta, mai mult decât tine, merită dulcea odihnă? Repetă după mine: Ne auzim pe la ora 16, când mă trezesc.

2. Sixpence None The Richer – Christmas For Two

E minunată melodia asta. E iubire cu fulgi. E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care ai putea-o face acum, de sărbători. Tot albumul lor de Crăciun “The Dawn of Grace” e perfect în perioada asta. Nu ai nevoie de nimic altceva, doar de persoana iubită, şi toate celelalte elemente cad la locul lor ca nişte piese de puzzle.

1. The Darkness –  Christmas Time (Don’t Let The Bells End)

Cel mai tare imn de Crăciun existent vreodată. Nu mă crede pe cuvânt. Ascultă-l, are tot. Distanţa dintre două persoane tot timpul anului, darurile formale şi neinspirate de care faci mişto, dorinţa ca toată amărăciunea asta de a fi singur de Crăciun să se termine rapid, eşti sătul şi de ger şi de zăpadă…dar ceva acolo în suflet nu dispare, nu are cum. Şi e ca în filmele alea previzibile, dar pe care le îndrăgeşti tocmai pentru asta: happy ending! Până la urmă persoana după care tânjeşti apare şi-ţi face zilele minunate, ca un fel de cadou perfect. Ah, da, şi solo-uri perfecte pe un Gibson SG doubleneck găsit sub brad…That’s what Christmas is all about, isn’t it?

Sărbători Fericite, dragii mei!

Jurnalul cu suflet

Posted in Artwork, asta nu e poezie with tags , , , on august 6, 2012 by Andrei

Cuvânt înainte: Acum vreo lună am găsit un obiect foarte drag mie, ceva ce crezusem pierdut cândva într-o mutare pe vară de la cămin. Acest obiect e o mapă, iar în ea sunt niște foi cu cuvinte. Unele au ritm, structură, și se aranjează în rime, iar altele doar curg, ca niște înregistrări ale unor secvențe cerebrale, la un moment dat în viața mea. Ce urmează e una din aceste înșiruiri de gânduri, scrisă cândva prin clasa a 8-a sau a 9-a, dacă îmi amintesc bine, mi-e ciudă că n-am datat-o exact. Cred că a fost prima dată când, fără să-mi dau seama, am început să scriu cu adevărat.

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu “anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți “în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog. :)

The Night

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , , on august 29, 2011 by Andrei

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Un fel de doliu naţional

Posted in issues with tags , , , , , , , , on februarie 21, 2011 by Andrei

Mă simt din ce în ce mai confortabil în culori închise. Poate că ăsta e felul creierului meu de a-mi spune că purtăm doliu amândoi, numai că eu încă nu îmi dau seama. Exuberanţa tinereţii mele e ca un corn de rinocer alb, iar braconierii sunt în aceeaşi măsură demonii mei interiori, şi persoanele care profită de controlul lor asupra mea. Pofta de viaţă rugineşte lent într-o blazare continuă, iar cinismul sparge din ce în ce mai multe balonaşe de bucurie a vreunei noi descoperiri. Mă uit la un film – dacă e nou, e dezamăgitor, fără o poveste solidă, cu adâncime, şi îmbibat gros în efecte speciale ca tot restul filmelor făcute în zilele noastre. Dacă revăd unul mai vechi, descopăr neverosimilitatea unor faze care mai demult mă atingeau acolo unde trebuie. Mai pătrunde câte o rază de speranţă când mai dau peste vreo piesă faină sau vreun autor-emblemă a unei atitudini de viaţă, dar norii se închid rapid la realizarea că ei au făcut ce a trebuit şi de aia le admir eu acum opera.

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

 

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

Dragă “Andrei din viitor”,

Posted in Epistole with tags , , , on decembrie 7, 2010 by Andrei

Ce zici când revii după o perioadă îndelungată? Un simplu salut poate e de-ajuns, pentru că sentimentul de bucurie e destul de viu încât probabil mi s-ar citi în gesturi şi expresie. Dar cum nu mă puteţi vedea…Ştiţi emoţia aia nostalgică, atunci când intri după mulţi ani în curtea vechii şcoli, pe terenul de sport, cu o minge de basket şi ramâi cumva blocat în timp cu ochii la panou? Şi neapărat e toamnă? Da. Cam aşa ceva, cam acelaşi sentiment îl am acum când scriu.

Ştiu că am zis mai demult că n-o să fac jurnal pe-aici. Articolul ăsta nu e vreo excepţie. Este o scrisoare pentru Andrei din viitor. Şi tot cheful de scris mi-a venit când am constatat, într-un aproape atac de panică, uitându-mă pe net la anul lansării serialului “That 70’s Show”, că 1998 nu mai e acum câţiva ani. E acum 12 ani! Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia asta mult timp, încă o am: că anii ’90 tocmai au trecut.

Poate că nu toată lumea e ca mine, şi mulţi dintre voi v-aţi văzut de viaţa voastră şi sunteţi liniştiţi. Eu nu sunt aşa şmecher încă, lucrez la asta, şi anume la a mă simţi cât îmi este posibil de bine cu viaţa mea de acum. Pentru că – au dreptate bătrânii – viaţa e dificilă, să-ţi faci griji e aiurea, să lucrezi pentru a te întreţine şi să ştii exact unde mergi să plăteşti lumina nu e aşa distractiv. Dar poate fi! Pentru că sunt foarte multe avantaje la a fi independent. Tot ce zic e că parcă m-am simţit mai bine în anii ’90, şi vreau să ajung să savurez prezentul la aceeaşi intensitate.

Dragă viitor şi mult mai înţelept eu, să nu mai fii panicat cănd realizezi că nu ştii cum şi când au trecut anii.

De asta vreau să-ţi amintesc acum exact ce făceam în ’98, şi apoi ce-am făcut peste 10-12 ani de atunci, până în prezent.

1998:

  • Aveam 11 ani şi eram într-a 5-a, până pe 23 Noiembrie când am făcut 12 , şi am trecut în clasa a 6-a;
  • Doar pentru acest an, am fost mutaţi din vechea sală de clasă, în corpul B al Şcolii Generale cu Clasele I-VIII. Era corpul vechi, o clădire cu un hol ca un pridvor lung, cu podele de lemn. Clasă veche, cu bănci mâzgâlite şi scrijelite, cu huse vişinii pe ele prinse cu elastic. Centru de votare, la ocazii de gen;
  • Colegul meu de bancă era Cristi Dumbravă, născut în aceeaşi zi cu mine şi pasionat la fel de tare de desen.
  • Pentru desen, am luat următoarele premii: 17 – 18 Aprilie – Concurs: “Omul şi Pădurea” – 5 lucrări; Direcţia Silvică Suceava, diplomă şi premiu;
  • 17-18 Mai – Iaşi- Muzeul Literaturii Române – Bojdeuca “Ion Creangă” – expoziţii sculptură şi grafică – diplomă; ţin minte că am savurat excursia la Iaşi, eu am participat la concursul de desene pe asfalt. Am desenat o scenă din Creangă cu cretă, pe o bucată mare de perete;
  • 20 Mai – Festival Naţional  Satiră şi Umor “Umor la Gura Humorului”  Ediţia a 8-a – Premiu de excelenţă;
  • Pe 1 Iunie, de Ziua Copilului, a fost prima dată când am câştigat ceva la un concurs cu surprize: Am găsit “Steaua Norocoasă” sau aşa ceva într-un ambalaj de napolitane cu Masked Rider, şi puteam primi un set de piraţi sau cowboy mici, de plastic, dacă trimiteam surpriza prin poştă. N-am primit nimic, deşi o trimisesem;
  • pe 25 Iunie Microsoft lansează Windows 98 (prima ediţie), dar eu abia aflam de cum funcţionează un calculator, la sala de net şi jocuri Narcix şi la orele de informatică, dacă îmi aduc bine aminte;
  • Preşedinte era Emil Constantinescu, şi toată lumea făcea bancuri şi poante cu el, poreclindu-l “ţapul”;
  • Sor’mea era în clasa I, dar nu-mi amintesc ce trăznăi făcea…doar că era tunsă scurt, şi avea o coroniţă şmen  la premierea din vară;
  • Eram înscrişi la judo, la domnul Ciocoiu. Marţea se stingea lumina şi ne toveam pe întuneric cu proful, care era într-un mod uimitor, mai ninja decât toţi care au văzut trilogia 3 Ninjas, toate Karate Kid, Sport sângeros, toate filmele cu Van Damme din totdeauna…
  • Iarna mergeam cu colinda cu Bogdan, vecinul meu de la 1. Petardele erau legale şi absolut necesare grozave. După ce uram bine prin cartier, făceam revelionul acasă, cred, uitându-ne până târziu la Ţociu şi Palade, Doru Octavian Dumitru, şi alte arătări pe care le difuzau ăştia;

2008:

  • Anul Internaţional al Cartofului şi al Astronomiei Româneşti – 21 de ani, Anul III de Inginerie Aerospaţială la U.P.B.;
  • Prin Ianuarie m-am înscris la un curs de grafică pe PC, trebuşoară care mi-a schimbat direcţia în viaţă;
  • 4 martie:  Camera Deputaţilor din România a adoptat cu 231 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă şi 18 abţineri votul uninominal.
  • Am absolvit cursul mai sus menţionat cu notă maximă, primind astfel un atestat de la ministerul învăţământului cum că gata, sunt grafician de-acuma, cu carte de muncă, tot-tot-tot;
  • Deja mă angajasem, pe 24 Martie, la o “firmă” de “producţie publicitară”, part time la început, apoi full. După 3 luni, împreună cu Adi, marketing manager-ul, am demisionat;
  • Încă locuiam în căminul P27 din Regie, cu Badu, loialul meu coleg de trai studenţesc;
  • Am renunţat la Aerospaţiale, retrăgându-mi dosarul. Tot pe-atunci m-am mutat cu chirie, împărţind un apartament de 2 camere cu Adi la piaţa Trapezului. Nu mai aveam să primesc loc la cămin, evident;
  • Pe 22 Iunie moare George Carlin, actor american şi om de mare angajament, iar eu pe 24 Iunie m-am angajat la altă firmă de producţie publicitară, unde am rezistat până în Octombrie;
  • În August, împreună cu un grup de prieteni, ne aventurăm spre Gura Portiţei, o insulă la 18 km de stuful deltei. Marea Neagră ne-staţiunificată, ţuică tare şi o măiastră pastramă de oaie făcută de Ţavă à la grătărel;
  • De Halăwin, 31 octombrie, desfiinţez noţiunea de “stai în banca ta” şi declar deschis sezonul la poezie ce vreau eu (să arăt posterităţii);
  • 10 Noiembrie – mă angajez la firma unde lucrez şi acum. După o scurtă preioadă de griji şi nesiguranţă financiară, simt aşa o năvalnică linişte, că scriu despre nunţi;
  • În ciuda (şi cumva cu durere-n cur despre) alegerii ca p.m. a lui Boc, am cel mai trainic spirit de Sărbători din ultimii ani; Muzică de Crăciun şi colinde în blană la bureau, mi-am luat căciulă de Moş, şi cadouri pentru toată familia şi câţiva prieteni, pe la case-am colindat – cred că m-am dat şi cu placa pe unde am apucat.    Memorabil!

Ne vedem în 2018, a meu!

 

P.S. sau L.E.: Am început acest articol pe 6 Septembrie, la 13:52 fix. Îl public azi, că na, azi e gata. Şi mai am şi altceva de scris deci trebuia introdus în grila de programe c.m.c.p.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.