Arhiva pentru Capitală?

Un fel de doliu naţional

Posted in issues with tags , , , , , , , , on februarie 21, 2011 by Andrei

Mă simt din ce în ce mai confortabil în culori închise. Poate că ăsta e felul creierului meu de a-mi spune că purtăm doliu amândoi, numai că eu încă nu îmi dau seama. Exuberanţa tinereţii mele e ca un corn de rinocer alb, iar braconierii sunt în aceeaşi măsură demonii mei interiori, şi persoanele care profită de controlul lor asupra mea. Pofta de viaţă rugineşte lent într-o blazare continuă, iar cinismul sparge din ce în ce mai multe balonaşe de bucurie a vreunei noi descoperiri. Mă uit la un film – dacă e nou, e dezamăgitor, fără o poveste solidă, cu adâncime, şi îmbibat gros în efecte speciale ca tot restul filmelor făcute în zilele noastre. Dacă revăd unul mai vechi, descopăr neverosimilitatea unor faze care mai demult mă atingeau acolo unde trebuie. Mai pătrunde câte o rază de speranţă când mai dau peste vreo piesă faină sau vreun autor-emblemă a unei atitudini de viaţă, dar norii se închid rapid la realizarea că ei au făcut ce a trebuit şi de aia le admir eu acum opera.

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

 

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

Leapşa

Posted in despre..., issues with tags , , on martie 13, 2009 by Andrei

AIESEC organizează luni, 16 martie, Global Village şi cu această ocazie lansează o leapşă: fă-ţi o ţară aşa cum vrei tu. Alege-i un nume, o limbă, un sport naţional, o mâncare tradiţională şi orice altceva mai vrei tu. Vrei să ai cea mai spectaculoasă ţară? Vino luni în Piaţa Revoluţiei să îi adaugi ingrediente din 46 de ţări diferite.

Asta e palma metaforică după ceafă primită de la Lisa.

Bună ideea cu Global Village. Pentru că aşa o să ne fie clare diferenţele dintre naţionalităţi, şi poate nu mai visaţi ignorant la globalizare. Nu cred în graniţe, pentru că sunt născocite şi în general cred că odată stabilită, o limită devine în sine motivul principal pentru a o depăşi. Dar nici în globalizare, cel puţin nu în globalizarea pe care o vor cei ce deţin puterea. Sunt sigur că putem trăi bine-mersi fiecare pe limba lui, fiecare cu credinţele şi obiceiurile lui,  şi ne-am putea vizita din când în când, dar fără graniţe. Ar fi frumos. Numai că suntem fiinţe umane şi n-o să ne iasă niciodată. Cred că e evident de ce.

Eu o să mă duc la Global Village pentru mâncare şi dans. Dacă mă duc. Când o să aibă românu’ vreodată nevoie de motiv să petreacă? :P

Mulţi visează la o lume utopică, lumea determinată de măsura frustrărilor fiecăruia, de aceea lumea creată o aibă exact ce le lipseşte din asta de acum. Leibniz avea dreptate. Asta chiar e cea mai bună dintre lumile posibile. Pentru că avem cam totul de-a gata, doar că nu ştim ce să facem cu acest “tot”. Şi nici nu înţelegem Pământul ăsta. Youtube-uiţi-l pe George Carlin. Nu a fost un filosof sau vreun genial profesor universitar, nici om de ştiinţă. A fost doar un comedian de stand-up care a înţeles mersul lucrurilor.

Avem aşa un tupeu să protestăm pentru soarta balenelor şi pungile de plastic şi cutiile de aluminiu…suntem aşa imfatuaţi, ne considerăm aşa importanţi şi determinanţi…Planeta asta este perfect OK! A dus-o bine şi înainte să existăm noi, o s-o ducă bine şi când n-o să mai fim aici. Noi suntem ăia pe cale de dispariţie…pentru că ne cam tăiem craca de sub picioare. Nouă nu prea ne vine să credem că suntem şi noi doar o specie care are toate şansele să dispară la un moment dat. Şi vrem să fim bogaţi şi să trăim în lux şi suntem lacomi şi distructivi, şi nu facem nimic să ne ajutăm. Există pe lumea asta resurse pentru toţi pentru a trăi în belşug şi bunăstare. Doar că n-o să fim niciodată în stare să le împărţim cum trebuie. Asta e firea umană de căcat.

Hai că am dat-o în existenţialism şi redundanţă, n-o să luminez pe nimeni cu articolul ăsta. Atât vă zic: iubiţi, e tot ce mai putem face, iubiţi până uitaţi de voi.

Ţara mea s-ar chema Solat (State Of Love And Trust).  Ar avea graniţa în formă de cerc, ca nimeni să nu se simtă prea exteriorizat. Oamenii ar ajunge prin cultură şi educaţie să-şi folosească creierul la peste 45% din capacitate şi ar învăţa o limbă comună în care ar împrumuta cuvinte şi expresii din toate limbile frumoase ale lumii, pentru a putea înţelege mai bine lucrurile, pentru a fi mai uşor a le spune pe nume. Totuşi limba uzuală ar fi engleza, pentru a putea fi înţeleşi de restu populaţiilor lumii.

Steagul ar arăta cam aşa:asolat1

Sportul naţional ar fi leapşa :P dar s-ar juca mult şi de-a v-aţi ascunselea(sau cum îi zicem noi, nordicii, ascunsa), raţele şi vânătorii, lapte gros, capră nouă. Ar exista un Consiliu Suprem al Condiţiei Fizice Umane unde s-ar ţine anual un concurs de inventare a sporturilor noi. Să nu ne plictisim. Şi s-ar organiza şi lupte libere. Toţi cei care ar avea stări violente ar refula în modul acesta, şi am evita crimele.

Mâncarea tradiţională ar fi ciorba rădăuţeană.

Moneda naţională ar fi nasturii.

Animalul reprezentativ ar fi târtanul, o specie hibridă mai evoluată de ghiolban, excelent pentru vânatul sportiv excesiv din cauza capacităţii sale de reproducere în pofida tuturor eforturilor de a-l extremina.

Industria ar fi cea producătoare de zahăr. You can never have too much sugar :D A, da, şi de mirodenii şi condimente.

Transportul s-ar face pe jos, pe bicicletă, călare şi prin teleportare cu ajutorul unor dispozitive portabile. Ar exista un sistem care ar monitoriza şi administra locurile de teleportare astfel încât doi oameni să nu se teleporteze niciodată în acelaşi loc. Singurele vehicule ar fi cele utilitare.

Am bea şi-am petrece şi-am iubi şi-am trăi fericiţi până la adâncă dispariţie. :)


Leapşa merge către Cuz şi oricine căruia îi place asta. Trackback so I can see.

The Clandestine Traveller’s Guide to Bucharest

Posted in despre..., Ghiduri şi manuale, inedit!, issues with tags , , on noiembrie 6, 2008 by Andrei

Sau “Cum să ai abonament pe viaţă” – Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Îţi prezint un mic ghid de reguli de folosire a transportului în comun în draga noastră capitală. Deşi mulţi le ştiu, ele există ca nişte legi nescrise, şi sunt aplicate uneori într-un mod inconştient şi total nepotrivit.

So I thought I should raise awareness.

Dacă vizitezi pentru prima dată  Bucureştiul, vei vedea că acest ghid e mai mult decât folositor ;)

Acestea sunt regulile care fac un pustiu de bine celui care

  1. Nu ştie de unde să-şi procure bilet/cartelă;
  2. Nu vrea să-şi procure bilet/cartelă;
  3. Nu mai are bani nici să treacă strada(avizaţi studenţii);
  4. Nu crede că e drept ca un bilet RATB să coste 1,3 RON şi o cartelă de metrou 2,2 RON;
  5. Nu are mărunţişul ăla enervant de 0,3 sau 0,2 RON;
  6. N-are chef să schimbe o bancnotă de 100/200/500 RON pentru a primi rest “gloanţe” de 0.05 RON;
  7. E pur şi simplu anarhist şi vrea să calce pe nervi autoritatea;
  8. E pur şi simplu altruist şi consideră că burţile controlorilor/agenţilor de securitate devin prea mari, şi astfel le oferă o metodă de a-şi îmbunătăţi condiţia fizică;
  9. Nu au timp deloc!!!

METROREX – Autoritatea de transport subteran din Bucureşti


  • “The Last Unicorn”: Noaptea. Târziu. Vezi venind ultimul tren, nu ai timp să îţi iei cartelă. Cu un simplu “Pot să…?” o ridicare din sprâncene şi un :D nevinovat adresat agentului/casierei, poti sări fără nici un scrupul peste bară;
  • “Windowshopper”: Te învârţi puţin pe la magazinele de lângă barele de acces…profiţi de momentul de neatenţie al agentului/casierei(le vom da termenul general de duşmani)…and let the good times roll!
  • “The Leap of Faith”: Îţi faci curaj. Apoi îţi faci vânt. Şi apoi sari. Şi fugi. Oricum agentu’ e prea leneş să vină după tine, right? Dacă nu e…ai face bine să-ţi sincronizezi saltul cu venirea trenului tău ;) Dacă ai fost neatent cu acest detaliu, fugăreşte-l câteva ture pe duşman, but be slippery, like a fish!
  • “The Milker”: Ai un amic(the cow) care mai are (miracles happen) o singură călătorie, sau mai bine, abonament?(money people…) Perfect. Cel care intră primul se poate preface că lasă cartela în aparat pentru a putea fi folosită de următorul, dar de fapt el nu dă bara peste cap, o dă următorul. Asta necesită ceva dexteritate şi viclenie, dar îi daţi voi de cap. Am încredere.
  • “The 99″: Dacă nu depăşiţi 70cm în diametru împreună, şi nu vă vede nimeni, intraţi doi pe o cartelă. Lipiţi. E loc destul. Condiţia e să nu fie atenţi duşmanii.
  • “Crowd Control”: În cazul în care e foarte aglomerat, o să fie mulţi cei care ies, şi cu puţină nesimţire/indiferenţă, fiind la adăpostul mulţimii, poţi sări direct peste bară;

RATB – Regia Autonomă de Transport în comun din Bucureşti

  • Duşmanii sunt îmbrăcaţi în sezonul cald în general cu pantaloni la dungă negri şi cămăşi albe sau albastru-deschis, sugerează profesionalismul. La controloare e mai tricky aici că mai poartă şi alte top-uri…rişti să-i cedezi politicos locul, când ce să vezi, ea de fapt vroia să-i arăţi biletul sau abonamentul! În sezonul rece îi poţi admira în gecile gri “asphalt”, cămăşile din sezonul cald şi universalii pantaloni la dungă negri sau bleumarin. Dar nu dispera, acum trebuie să aibă toţi aparatele alea incomode care scot chitanţe, aşa că e greu să nu-i observi. Se manifestă de obicei în găşti de la 2 până la 4.
  • Dacă cineva îţi este suspect(e îmbrăcat la modul descris mai sus), dar e singur, nu te hazarda. Duşmanii atacă întotdeauna însoţiţi, sunt prădători de haită. Ăla e doar un poser. Damn wannabies, huh…
  • Întotdeauna aştepţi acolo unde ar trebui să ajungă spatele vehiculului cand opreşte. La ultima uşă. Asta îţi permite să scanezi populaţia din vehicul când trece prin faţa ta şi să îţi dai seama dacă sunt sau nu duşmani deja înauntru. E mai uşor la tramvaie decât la troleuri şi bus-uri.
  • Dacă e prea plin şi nu îţi dai seama, nu te urca! Legile lui Murphy spun că exact atunci când crezi ca n-o sa fie cazu’…drept atunci e necazu’. Dacă te grăbeşti să ajungi la muncă/interviu/film/şaormărie/ea/el…contează pe bulan şi…multă baftă!
  • Îi vezi, dar coboară în staţia din care pleci tu. Îţi asumi riscul să urci, se pot răzgândi. Aşa sunt ei, malefici!
  • Urci în mijlocul de transport. Întotdeauna stai lângă uşa din faţă, să vezi ce te aşteaptă în staţia următoare.  Chiar dacă e aglomerat, mai bine tot cobori să faci loc celor care coboară sau urcă, decât să fii blocat. Dacă nu poţi ajunge sub nici o formă la uşa din faţă, eşti un clandestin ticălos. Rămâi măcar lângă cea mai apropiată uşă. Dar ţine minte: NU renunţa la uşa din faţă, e singurul tău vantage point!
  • Eşti la uşa din faţă, aparent în staţie nu e nimeni periculos, dar din senin apar duşmanii care au fugit(puţin, cât pot şi ei) să prindă vehiculul. Aşează-te repede, afişează un zâmbet fad, du leneş mâna spre un oarecare buzunar(preferabil, la piept sau la ghiozdan), poate dacă văd că stai şi jos, şi zâmbeşti, şi mai şi cauţi biletul sau abonamentul,  te consideră călător cinstit şi te lasă în pace, pe când tu eşti doar grozav de nesimţit >:). Metoda asta e la fel de sigură ca atunci când te prefaci mort şi îţi ţii respiraţia în faţa ursului.
  • Eşti la uşa din faţă, aparent în staţie nu e nimeni periculos, dar din senin apar duşmanii care au fugit(uimitor, nu?) să prindă vehiculul. Roagă şoferul să deschidă repede uşa, sau roagă-te să deschidă şoferul vreunui călător întârziat. Ieşi urgent, Road Runner style, mulţumindu-le din zbor şoferului, călătorului, şi nu în ultimul rând, zeităţii în care crezi.
  • Dacă te aşteptai să fie aici şi mult râvnitele replici cu care scapi basma curată în momentul în care eşti prins, o să fii dezamăgit. Aici sunt prezentate câteva reguli care te feresc de a fi prins! Ăsta e scopul! Aşa că dacă devii victimă…bad karma, n-ai prea fost atent, have you? La alea fiecare trebuie să-şi folosească şarmul, imaginaţia şi spontaneitatea personală, pentru că natura bestiei este mult prea complexă şi schimbătoare!

Şi dacă totul pare mult prea complicat, şi cere puncte multe la dexterity, speed, charisma şi intelligence, cumpără-ţi bilet! Mult mai uşor şi mai sigur, ain’t it?

Dar pentru cei mai puţin slabi de înger, pentru cei aventuroşi, pentru dare devils…fraţilor, vă salut!

Şi aştept sugestii pentru noi reguli, şi, de ce nu, poate realizăm şi ghidul ăla cu replici! ;) Ce bine s-ar vinde…

T’care man

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.