Arhiva pentru amnezii

Jurnalul cu suflet

Posted in Artwork, asta nu e poezie with tags , , , on august 6, 2012 by Andrei

Cuvânt înainte: Acum vreo lună am găsit un obiect foarte drag mie, ceva ce crezusem pierdut cândva într-o mutare pe vară de la cămin. Acest obiect e o mapă, iar în ea sunt niște foi cu cuvinte. Unele au ritm, structură, și se aranjează în rime, iar altele doar curg, ca niște înregistrări ale unor secvențe cerebrale, la un moment dat în viața mea. Ce urmează e una din aceste înșiruiri de gânduri, scrisă cândva prin clasa a 8-a sau a 9-a, dacă îmi amintesc bine, mi-e ciudă că n-am datat-o exact. Cred că a fost prima dată când, fără să-mi dau seama, am început să scriu cu adevărat.

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu “anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți “în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog. :)

The Night

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , , on august 29, 2011 by Andrei

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Dragă “Andrei din viitor”,

Posted in Epistole with tags , , , on decembrie 7, 2010 by Andrei

Ce zici când revii după o perioadă îndelungată? Un simplu salut poate e de-ajuns, pentru că sentimentul de bucurie e destul de viu încât probabil mi s-ar citi în gesturi şi expresie. Dar cum nu mă puteţi vedea…Ştiţi emoţia aia nostalgică, atunci când intri după mulţi ani în curtea vechii şcoli, pe terenul de sport, cu o minge de basket şi ramâi cumva blocat în timp cu ochii la panou? Şi neapărat e toamnă? Da. Cam aşa ceva, cam acelaşi sentiment îl am acum când scriu.

Ştiu că am zis mai demult că n-o să fac jurnal pe-aici. Articolul ăsta nu e vreo excepţie. Este o scrisoare pentru Andrei din viitor. Şi tot cheful de scris mi-a venit când am constatat, într-un aproape atac de panică, uitându-mă pe net la anul lansării serialului “That 70’s Show”, că 1998 nu mai e acum câţiva ani. E acum 12 ani! Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia asta mult timp, încă o am: că anii ’90 tocmai au trecut.

Poate că nu toată lumea e ca mine, şi mulţi dintre voi v-aţi văzut de viaţa voastră şi sunteţi liniştiţi. Eu nu sunt aşa şmecher încă, lucrez la asta, şi anume la a mă simţi cât îmi este posibil de bine cu viaţa mea de acum. Pentru că – au dreptate bătrânii – viaţa e dificilă, să-ţi faci griji e aiurea, să lucrezi pentru a te întreţine şi să ştii exact unde mergi să plăteşti lumina nu e aşa distractiv. Dar poate fi! Pentru că sunt foarte multe avantaje la a fi independent. Tot ce zic e că parcă m-am simţit mai bine în anii ’90, şi vreau să ajung să savurez prezentul la aceeaşi intensitate.

Dragă viitor şi mult mai înţelept eu, să nu mai fii panicat cănd realizezi că nu ştii cum şi când au trecut anii.

De asta vreau să-ţi amintesc acum exact ce făceam în ’98, şi apoi ce-am făcut peste 10-12 ani de atunci, până în prezent.

1998:

  • Aveam 11 ani şi eram într-a 5-a, până pe 23 Noiembrie când am făcut 12 , şi am trecut în clasa a 6-a;
  • Doar pentru acest an, am fost mutaţi din vechea sală de clasă, în corpul B al Şcolii Generale cu Clasele I-VIII. Era corpul vechi, o clădire cu un hol ca un pridvor lung, cu podele de lemn. Clasă veche, cu bănci mâzgâlite şi scrijelite, cu huse vişinii pe ele prinse cu elastic. Centru de votare, la ocazii de gen;
  • Colegul meu de bancă era Cristi Dumbravă, născut în aceeaşi zi cu mine şi pasionat la fel de tare de desen.
  • Pentru desen, am luat următoarele premii: 17 – 18 Aprilie – Concurs: “Omul şi Pădurea” – 5 lucrări; Direcţia Silvică Suceava, diplomă şi premiu;
  • 17-18 Mai – Iaşi- Muzeul Literaturii Române – Bojdeuca “Ion Creangă” – expoziţii sculptură şi grafică – diplomă; ţin minte că am savurat excursia la Iaşi, eu am participat la concursul de desene pe asfalt. Am desenat o scenă din Creangă cu cretă, pe o bucată mare de perete;
  • 20 Mai – Festival Naţional  Satiră şi Umor “Umor la Gura Humorului”  Ediţia a 8-a – Premiu de excelenţă;
  • Pe 1 Iunie, de Ziua Copilului, a fost prima dată când am câştigat ceva la un concurs cu surprize: Am găsit “Steaua Norocoasă” sau aşa ceva într-un ambalaj de napolitane cu Masked Rider, şi puteam primi un set de piraţi sau cowboy mici, de plastic, dacă trimiteam surpriza prin poştă. N-am primit nimic, deşi o trimisesem;
  • pe 25 Iunie Microsoft lansează Windows 98 (prima ediţie), dar eu abia aflam de cum funcţionează un calculator, la sala de net şi jocuri Narcix şi la orele de informatică, dacă îmi aduc bine aminte;
  • Preşedinte era Emil Constantinescu, şi toată lumea făcea bancuri şi poante cu el, poreclindu-l “ţapul”;
  • Sor’mea era în clasa I, dar nu-mi amintesc ce trăznăi făcea…doar că era tunsă scurt, şi avea o coroniţă şmen  la premierea din vară;
  • Eram înscrişi la judo, la domnul Ciocoiu. Marţea se stingea lumina şi ne toveam pe întuneric cu proful, care era într-un mod uimitor, mai ninja decât toţi care au văzut trilogia 3 Ninjas, toate Karate Kid, Sport sângeros, toate filmele cu Van Damme din totdeauna…
  • Iarna mergeam cu colinda cu Bogdan, vecinul meu de la 1. Petardele erau legale şi absolut necesare grozave. După ce uram bine prin cartier, făceam revelionul acasă, cred, uitându-ne până târziu la Ţociu şi Palade, Doru Octavian Dumitru, şi alte arătări pe care le difuzau ăştia;

2008:

  • Anul Internaţional al Cartofului şi al Astronomiei Româneşti – 21 de ani, Anul III de Inginerie Aerospaţială la U.P.B.;
  • Prin Ianuarie m-am înscris la un curs de grafică pe PC, trebuşoară care mi-a schimbat direcţia în viaţă;
  • 4 martie:  Camera Deputaţilor din România a adoptat cu 231 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă şi 18 abţineri votul uninominal.
  • Am absolvit cursul mai sus menţionat cu notă maximă, primind astfel un atestat de la ministerul învăţământului cum că gata, sunt grafician de-acuma, cu carte de muncă, tot-tot-tot;
  • Deja mă angajasem, pe 24 Martie, la o “firmă” de “producţie publicitară”, part time la început, apoi full. După 3 luni, împreună cu Adi, marketing manager-ul, am demisionat;
  • Încă locuiam în căminul P27 din Regie, cu Badu, loialul meu coleg de trai studenţesc;
  • Am renunţat la Aerospaţiale, retrăgându-mi dosarul. Tot pe-atunci m-am mutat cu chirie, împărţind un apartament de 2 camere cu Adi la piaţa Trapezului. Nu mai aveam să primesc loc la cămin, evident;
  • Pe 22 Iunie moare George Carlin, actor american şi om de mare angajament, iar eu pe 24 Iunie m-am angajat la altă firmă de producţie publicitară, unde am rezistat până în Octombrie;
  • În August, împreună cu un grup de prieteni, ne aventurăm spre Gura Portiţei, o insulă la 18 km de stuful deltei. Marea Neagră ne-staţiunificată, ţuică tare şi o măiastră pastramă de oaie făcută de Ţavă à la grătărel;
  • De Halăwin, 31 octombrie, desfiinţez noţiunea de “stai în banca ta” şi declar deschis sezonul la poezie ce vreau eu (să arăt posterităţii);
  • 10 Noiembrie – mă angajez la firma unde lucrez şi acum. După o scurtă preioadă de griji şi nesiguranţă financiară, simt aşa o năvalnică linişte, că scriu despre nunţi;
  • În ciuda (şi cumva cu durere-n cur despre) alegerii ca p.m. a lui Boc, am cel mai trainic spirit de Sărbători din ultimii ani; Muzică de Crăciun şi colinde în blană la bureau, mi-am luat căciulă de Moş, şi cadouri pentru toată familia şi câţiva prieteni, pe la case-am colindat – cred că m-am dat şi cu placa pe unde am apucat.    Memorabil!

Ne vedem în 2018, a meu!

 

P.S. sau L.E.: Am început acest articol pe 6 Septembrie, la 13:52 fix. Îl public azi, că na, azi e gata. Şi mai am şi altceva de scris deci trebuia introdus în grila de programe c.m.c.p.

Mihai Cuza – diriginte, profesor, super-erou (15.09.1945 – 17.01.2006)

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... with tags , , , , on septembrie 15, 2009 by Andrei

Mihai Cuza

Ca să înţelegi cine a fost profesorul de matematică Mihai Cuza, un prim indiciu ar trebui să ţi-l dea data în care este născut, 15 Septembrie, care este şi data începerii unui nou an şcolar la noi. Sunt absolut sigur că mulţi dintre cei care au auzit de el îi cunosc reputaţia, pentru că îl precedea. Da, era acel tip de profesor. Mi-a fost diriginte, am făcut parte din ultima sa generaţie de elevi. Aş fi vrut să scriu că i-a fost profesor mamei, şi a multor altor părinţi şi rude de-ale noastre, cei din generaţia mea, dar…dacă stau şi mă gândesc, a lăsat aşa o impresie că în mintea mea le-a fost profesor tuturor humorenilor cu o generaţie mai mică decât el! Restul îl cunoşteau. Absolut toţi. Toată lumea a auzit măcar o dată în orăşelul ăla de Mihai Cuza, profu de mate. E inutil să zic despre Dacia lui roşie cu literele “CBV” pe plăcuţă, bat-mobilul care odată zărit intrând pe porţile liceului, încolţea frica în noi , tâlharii care chiuleau sau cine mai ştie ce ispravă săvârşisem.

Dl. Cuza nu a fost un dascăl strălucit. Mai bine zis, nu a fost niciodată genul de profesor care să folosească pedagogia în munca sa. Psihologia noastră ca elevi era conturată altfel în mintea sa, şi felul în care încerca să ne determine să intrăm în categoria oamenilor adevăraţi, oamenii pe care şi-i dorea el să facă din noi, era unul care te făcea să te simţi mic. Să te simţi oprimat. Să te simţi egalizat cu restul, îndoctrinat, ras în cap, înfipt într-o uniformă ca un prizonier. Uniforma aia era sacoul pe care îl purtam la orele lui. Obligatoriu. Eram elevii-soldaţi. Tot liceul ne ştia, “clasa lu Cuza”. Nşpe-A. Batalionul I, prima linie, elita. Asta aştepta de la noi. Să fim cei mai buni. Celelalte sub-regimente erau la fel de afectate de profesorul de matematică Mihai Cuza, se ştia cine face ore cu el. Am purtat o dispreţuire a felului cum ne făcea să ne simţim aproape toţi cei 4 ani cât mi-a fost diriginte. Nu înţelegeam, ştiam că poate să fie mult mai frumos, îi detestam mentalitatea.

Ştii cum am scris mai sus că nu a fost un dascăl strălucit? Da. Dar a fost un matematician de rangul geniilor. Nu cred că a fost măcar un moment în toţi anii cât l-am cunoscut în care să am vreun dubiu că omul ăsta expiră matematică. Sunt absolut convins că nu exista problemă pe care să i-o arăţi şi să nu găsească fără a ezita calea cea mai rapidă de rezolvare. Ăsta era profesorul de matematică Mihai Cuza. Şi singura lui armă şi unealtă cu care trebuia să facă oameni din noi era matematica. Nu înţelegeam, deoarece pentru el era un mod de viaţă, un fel de a vedea lumea din jur, iar pentru noi era doar o materie. Matematica pe care ne-o preda era soluţia secretă cu care ne-am fi rezolvat multe probleme fireşti care apar în viaţa unui om. Sacoul ne învăţa respectul şi modestia, pentru că nu eram decât nişte elevi, toţi cu aceeaşi şansă, susţinută doar prin muncă. Era uniforma noastră de armată de care trebuia să fim mândri. Pentru că mai nou armata nu e obligatorie. Poate era forma lui de a ne trece prin o experienţă care îţi întăreşte caracterul, dar de care nu am fi avut parte. Am fost norocoşi că a decis să nu accepte oferta de a deveni inspector când terminam noi clasa a 10-a, deşi era mai mult decât potrivit pentru slujbă. Ţin minte cum se purta cu inspectorii ce veneau să-i observe orele, era atât de dezinvolt Şeful încât inspectorul parcă era un prieten vechi care venea să vadă mândria profesorului, în cunoştinţele noastre. Şi deşi nu o arăta, era mândru de noi. Deşi ne făcea să credem că suntem mediocri, de fapt ce ştiam noi să facem depăşea ce ar fi trebuit să ştim ca elevi în clasa respectivă.

Ca om, ne învăţa lucruri pe care părinţii nu cred că ar fi putut să ni le transmită vreodată. Eu îl am cu atât mai mult la inimă cu cât n-am avut parte de prezenţa paternă, Bunicu purta această funcţie pentru mine, şi mai protectiv şi tolerant ca un bunic nu cred că poate fi cineva. Iar Dl. Cuza avea o vorbă: “matematica e matematică…” iar restul era restul. Aşa că în afara şcolii el devenea mai mult decât diriginte şi profesor de matematică, şi sfaturile şi vorbele pe care ni le servea în absolut orice situaţie erau ca proverbele pentru noi. Nu l-am prins niciodată fără un răspuns “proverbial”, cei care i-au fost elevi ştiu foarte bine despre ce vorbesc. “Te umfli ca bostanu în faţa porcului”, “Ia-o s-o ai în faţă”(era vorba de o matrice), “Mie-mi place omu om şi porcu fript. Nici oameni n-aţi fost, nici nu v-aţi fript”, “Neam de neamu tău n-o rezolvat aşa matrice…”, “Cum ai putut să dormi dacă n-ai rezolvat acasă? La loc ai 2″, şi vă invit să comentaţi dacă mai ştiţi, să le facem cunoscute :) .

În afară de asta, îi mulţumesc din toată inima pentru excursiile organizate, am avut deliciul să urc pe Bucegi, Făgăraş, Ceahlău şi să vizitez oraşe unde acum n-aş avea interesul să merg aşa, din proprie iniţiativă şi cu acest scop. Am făcut ocolul ţării odată, într-una din aceste excursii. De fiecare dată când mă întind cu prieteni la poveşti, indiferent că îl ştiau sau nu, poveştile din aceste aventuri condimentează straşnic atmosfera…pentru că sunt multe, toate venind de la aceeaşi sursă, nucleul de momente memorabile care era Mihai Cuza. Am scris în alt articol despre unitatea de măsură a vieţii, şi anume momentele în care cu adevărat trăieşti. Cred că matematica lui într-un fel m-a ajutat să-mi dau seama că în asta se măsoară viaţa, am găsit soluţia pentru a fi determinat, optimist, mai aproape de fericire. Şi am trăit din plin cât mi-a fost diriginte.

Dar ce nu voi uita niciodată, vorba lui care m-a marcat, care mi-a divulgat un sens de viaţă, un scop, o taină pentru a putea fi împlinit ca om, e în forma unor cuvinte scrise pe coperta unui caiet de matematică, la sfârşitul clasei a 12-a, când l-am rugat să-mi dea un “autograf”:

“Oamenii nu urăsc viespea pentru că înţeapă, ci pentru că nu pot scoate miere de pe urma ei.”

La început n-am înţeles nimic, mi-am zis că e încă una din poveţele lui tipice…Asta ca să vezi cât de ignoranţi sunt oamenii uneori şi cum iau ei totul drept garantat. După câţiva ani mi-a picat fisa, şi mi-am dat seama că e vorba care l-a definit complet ca om! E epitaful pe care nu i l-au trecut pe mormânt. Îţi explic imediat. Ce trebuie de ştiut mai întâi e că el era un om cu gustul băuturilor tari. Omul care aprecia un vin bun, o ţuică aromată, o palincă straşnică. Şi era omul care bea des, şi devenea un super-erou când făcea asta, şi nu pentru motivele pe care le gândeşti acum. Ci pentru că dacă sobru, era extraordinar de ascultat, beat te învăţa cu atât mai multe lucruri despre tot ce vroiai să ştii. Ne făcea să râdem, jucând poker cu noi pe bani, ne arăta că veselia e cheie, când bea un păhărel cu noi şi mai făcea mişto de unul sau de altul, pe fete le învârtea în hore şi lipea bancnote cu scuipat pe frunte la lăutari. Cânta colinde cu noi, acompaniindu-ne la acordeon. Iubea viaţa atât de mult că devenea molipsitor. Şi abia când am văzut toată imaginea asta per ansamblu, am înţeles ce a vrut să zică: poţi avea un viciu sau o trăsătură negativă care să-ţi domine caracterul, dar oricât de negativ ar fi acest aspect, oricât te-ar trage în jos, dacă eşti AS într-un domeniu, oamenii te vor respecta. Şi aşa e. Oricât de beţiv l-ar fi numit lumea, toţi aveau un respect permanent pentru el, întotdeauna a fost domnul Cuza, profesor excelent de matematică.

Şi aici aş vrea să-l contrazic pe Ionuţ, colegul meu de bancă şi cealaltă jumătate a celor 2 “godaci”, cum ni se adresa: Ionuţ spune aici că unii “l-au ucis…spiritual”. Ei bine Ioane, ştiu la ce te-ai referit, dar ştii la fel de bine ca mine, nimeni nu a putut vreodată să-i zgârie măcar spiritul lui Mihai Cuza, indiferent de timpurile grele prin care a trecut. În schimb, cred că au ajutat la întărirea caracterului lui puternic pe care avem privilegiul să-l dăm acum ca exemplu.

Şi eu mă consider norocos că am avut în viaţa mea un mentor şi o influenţă cu care să stau la un pahar de vin!

Nu te vom uita niciodată, dom’ diriginte, nici nu am avea cum, pentru că eşti parte componentă din oamenii pe care îi devenim azi.

Şi tot azi, 15 Septembrie, Patrick Swazye şi Nicu Constantin au trecut în locul unde au onoarea de a-l întâlni. Nu ar trebui să fim trişti, ci să fim recunoscători că am avut parte în viaţa noastră de aşa oameni de seamă, de la a căror vieţi să evoluăm şi noi. Aşa că Patrick, Nicu, odihniţi-vă în pace, şi treceţi pe la Jefe, are sigur de cinstit un vin bun şi-o vorbă de duh!

La Mulţi Ani, domnule diriginte!

Unităţi de măsură. Vara

Posted in Gura Humorului, issues with tags , , , , on august 11, 2009 by Andrei

Uneori rămân atârnat de un gând care pare a se desprinde de timpul real. De cele mai multe ori, e o imagine despre zilele fără griji de acasă.

E ironic cum înainte să îmi încep căutările visam în afară, iar acum când sunt în mijlocul faptelor ce aşteaptă să se întâmple, visez înăuntru, înapoi. E ceva ce nu înţeleg pe deplin. De ce acum, când luminez porţiuni din ce în ce mai mari din hartă, când punctul de observaţie e mai sus şi se vede mai departe, de ce acum nu mai pot visa înainte? Bănuiesc un singur vinovat; ruperea de sine, care e al naibii de înspăimântătoare. Renunţarea la vechile repere, dezrădăcinarea, riscul. Şi ştii că altfel nu ai cum să creşti. Entitatea se hrăneşte cu speranţe, cu optimismul ideilor noi, cu veştile bune. Minciuna preferată e vânătoarea de fericire, când tot ce mai înseamnă fericire e o sămânţă de siguranţă.

Vara se dilată lent în Gura Humorului. Dimineţile deschid larg ferestrele şi inundă camera cu sunete matinale şi aer proaspăt pentru aşternuturile pe care le laşi pe pervaz, în soare. Primele minute cu braţele pe banca de lemn rece te fac să îţi doreşti să nu fi venit în tricou cu mânecă scurtă. E sfârşitul lui Mai. E preludiu pentru perfect. E Şcoală Light™. E libertate în mişcări, e de sus în jos, după cum urmează: tricou, pantaloni scurţi, chiloţi, ciorapi subţiri şi adidaşi. Atât. Şi îţi stă pe întreaga fiinţă un zâmbet toată ziua, la fiecare oră şi în fiecare pauză, şi nu ai decât un singur gând. Toate astea se termină încet încet, zi după zi, şi vine…libertatea, trezitul târziu şi statul pe afară şi mai târziu, locuri noi de baie pe Moldova(râul), călătoriile, corturile, zburdălnicia, îndrăgosteala…totul într-un fericit cuvânt, Vacanţa.

Mi-a rămas în minte un 22 Mai de prin generală, când am făcut baie pentru prima dată în anul ăla. A fost foarte ilegal, altfel nu luam data exactă cu mine atâta timp. Eram cu nişte prieteni, cu bicicletele, şi ne-am hotărât să mergem pe malul unui canal făcut special pentru o staţie de epurare a Moldovei, sau ceva de genul ăsta. Identitatea locului rămâne pentru mine învăluită în mister şi în ziua de azi. Pentru noi era simplu, “la Gârlă”. Soarele ne bătea peste cefe precum un frate mai mare care te face să te simţi jenat şi incomod, acum că te afli aici, la faţa locului şi nu poţi da înapoi, iar apa ne chema în ea şoptit, ca o curtezană. Ne chema rău, cu atât mai rău cu cât ştiam că riscăm un scandal de proporţii acasă. Dar era infinit superbă. Lină şi limpede, nu-i vedeai fundul dar ştiai că vrei să te arunci cu capul înainte aşa încins, ingorând complet pericolul un infarct*. Şi mobilierul budoarului ei atât de intim, cu sălcii mari şi tufe dese, să te simţi cât mai în largul tău. Aşa că exact asta am făcut. Ne-am dezbrăcat de tot, să nu ne udăm hainele, şi am intrat în apă cu pielea găină şi nerăbdarea nostră de virgini. Şi era rece şi grozavă, şi am înotat “la bustul gol”; o expresie foarte populară printre puştani pe vremea aia. Mai exact, eram ca fraţii când venea vorba de asta, ca o echipă în vestiar, şi nu erai bărbat şi toată lumea râdea de tine dacă ezitai sau îţi era ruşine.

Au fost vreo 20 de minute fabuloase de bălăceală. Ne-am zvântat doar pe jumătate în vântul după-amiezii, apoi am tras în grabă hainele pe noi, ciorapii peste tălpile încă ude, de care întotdeauna rămân lipite cu încăpăţânare bucăţi mici de frunze şi pământ, fructele isprăvii noastre interzise, ca şi cum însuşi conştiinţa le pune acolo să îi simţim mustrarea. Şi am pedalat energic spre casă, cu un soi de vinovăţie în suflet, de parcă am fi întârziat o veşnicie…

Şi ăsta era doar începutul. Vara se dilată lent în Gura Humorului. Ai timp să nu te grăbeşti deloc. Să trăieşti fiecare zi, să creşti, să râzi la urmă, şi nu de fiecare dată mai bine…ci doar pentru că nu te-ai prins din prima, pentru că timpul te ţine în loc acum, îţi e prieten, nu conspiră împotriva ta lăsându-te să crezi în natura sa generoasă, ca apoi să te jefuiască până la măduvă. Zilele cele mai fertile în evenimente abia se anunţă, mâine întotdeauna o să o facem şi mai lată. Nu m-am simţit niciodată mai la locul şi timpul potrivit. Aici, unde somnul e ultimul lucru care îţi trece prin cap la sfârşitul unei zile. Unde parcă şi temperaturile au acel bun simţ provincial, şi sunt omenoase atât la umbră cât şi la soare în mijlocul amiezii, şi nu depăşesc nesuferit măsura. Ah, the good ol’ days…!

Adevărul general acceptat e că timpul se măsoară în secunde, iar majoritatea cred că viaţa se măsoară în ani. Cei mai pesimişti sunt convinşi că viaţa se măsoară în pierderi. De fapt, în realitate, unitatea de măsură pentru timp e amintirea, iar viaţa se măsoară în momentele în care trăieşti cu adevărat, şi nu doar exişti.


*Mit urban sau sfat părintesc menit să te determine să o iei mai lent când intri înfierbântat să înoţi în apă rece, vara;

Humor

Posted in despre..., Gura Humorului with tags , , on iulie 24, 2009 by Andrei

Primul lucru pe care mi-l amintesc e că mă pregăteau bunicii să ieşim să ne plimbăm în parc. Aveam în jur de 3 ani, o pereche de papucei bleu îmblăniţi parcă, şi păturica mea cu model cu pisică. Cartierul văzut pe geam din braţele bunicului era ceva de nedescris. Copaci în soare, copii care se jucau prin jurul blocului şi în parc!…Entuziasmul era prea mare pentru pieptul meu de copil.  Dacă aş putea să cer să mi se împlinească o dorinţă, nu ar fi să mă întorc în timp să repar vreo greşeală. Ci mi-aş dori să am un film al vieţii mele, să-mi amintesc tot. Iubesc viaţa. Peste toate necazurile şi frânturile de inimă, am atâtea amintiri, că atunci când cad pe gânduri e ca şi cum aş arunca o pastilă de Mentos într-o sticlă de Cola, iar asta ar fi definiţia mea de nostalgie…O explozie a amintirilor îngrămădite aşa bine acolo, că ar fi imposibil să scoţi doar una şi s-o contemplezi. Gura Humorului e raiul meu. Nu cred în altul cu atâta fervoare şi probabil că atunci când o să mor, dacă mi se va demonstra contrariul, şi voi ajunge în raiul propriu zis, tot o să mi se facă dor de Humor.

Dacă o să am copii, primul lucru pe care o să-l înveţe de la mine când o să înveţe să scrie va fi să ţină un jurnal, o să-i bat la cap să scrie în el în fiecare zi, să le fie mai sfânt la sfârşitul zilei decât o rugăciune. Mi-aş fi dorit să fi avut şi ai mei ideea asta când eram mic, acum le-aş fi fost înmiit recunoscător.

Motivul pentru care scriu asta e că sunt la servicu aici, în Bucureşti, corpul meu e profund indignat de temperatura de afară, aşadar transpiră, mintea mea e deja singură în gară şi se plictiseşte, sufletul meu e departe în expediţiile care mă vor face mai om şi îmi vor întări mai mult credinţa că nu sunt decât o fiinţă din specia oamenilor pe această planetă şi nimic mai mult, şi diseară plec acasă.

Enough said, e timpul să revin la comic-urile mele…I miss the good ol’ days :)

La mulţi ani de copilărie!

Posted in Epistole with tags , , on iunie 1, 2009 by Andrei

E luni, săptămână nouă, lună nouă. Tind să mă simt ca la un început. Şi pare a fi unul foarte promiţător, unul de unde porneşte alt drum care îmi va schimba viaţa. Şi e timpul să iau o pauză şi să privesc puţin în urmă, să-mi calculez pierderile şi să-mi adun câştigurile. Şi pentru că e şi Ziua Copilului, o să scriu un fragment din ceva ce nu avea să ajungă aici niciodată, am avut intenţia să postez dar m-am răzgândit. Se pare nu acela era momentul potrivit, şi cuvintele şi-au găsit singure timpul de a se face cunoscute.

Asta e pentru toţi copii. De ziua noastră, pentru că suntem cu toţii copii, chiar dacă unii nu prea mai ţin legătura cu copilul din ei. Eu oricum consider că am 10 ani de ceva vreme.

[...]acum mă uit în jos la mine,

am cu vreo 25 de kile în plus

dacă mă văd fugind pe hol,

îmi pun piedică.

Mi-aş spune că am fost puternic,

şi nu numai pentru că puteam ridica fotoliul.

Mi-aş mulţumi că am deschis ochii mari şi am înghiţit cu ei totul

şi pentru toate descoperirile extraordinare,

pentru modestie şi minimalism,

pentru desene şi optimism de-ăla infecţios.

Pentru tăria stoică de a supravieţui cu cea mai mică sticlă de American Cola şi 2 napolitane Joe/zi,

mi-aş mulţumi pentru abilitatea de a mă căţăra în copaci,

şi nu mi-aş contesta puterea de a absorbi lumina becurilor prin palme

când coboram pe scări. Ştiam c-o să am nevoie de ea acum, când orbecăi pe întuneric.

Mi-aş spune că trebuia să pun bine bine TOATE benzile alea desenate,

azi servesc drept bilete dus-întors cu maşina timpului.

Mi-aş scrie o carte de poveşti, numai mie.

Eşti tare, puştiule.


30 Ianuarie şi 1 Iunie 2009

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.