La mine începe să se simtă cum intrăm în Decembrie. Dacă şi ninge, e perfect. Începe la muncă, cu muzică în căşti lucrând la proiecte crăciuneşti, şi colegii mei glumeţi. Apoi peste tot prin marele oraş, care se umple de lumini iar mie mi se aprind ideile de cadouri şi de chestii sezoniere de făcut. Ca vinul fiert (a cărui reţetă am îmbunătăţit-o an de an) şi filmele tradiţionale. Apoi plecarea spre casă, somnul călduros de pe trenul greu cu sloiuri şi chiciură. Şi sărbătorile acasă, cu familie cu brad şi sarmale şi colinde şi iar vin fiert cu prietenii vechi. Şi printre toate astea e presărată muzica mea de Crăciun, cântece adunate de lungul anilor, care umplu tot spaţiul şi sunt coloana sonoră ce mă urmăreşte permanent.

Asta e o listă cu nişte piese foarte tari. Sunt ca să te pună în spirit, să te poarte şi protejeze toată luna Decembrie. Şi n-ai să le auzi la radio…

10. Jason Mraz – Winter Wonderland

Un început numa bun, băieţii ăştia cu toată voioşia lor te pun rapid în stare, au tot ce trebuie, percuţie, trompete, căciulă de moş, iar piesa este despre o ieşire pe-afară cu o persoană specială, când totul e alb ca-ntr-o poveste, unde faceţi un om de zăpadă ce prinde viaţă, iar mai târziu vă retrageţi la căldura focului să visaţi şi să “conspiraţi”. Jingle all the way!

9. The Raveonettes – The Christmas Song

Iubesc melodia asta pentru că reprezintă atât de bine ideea de a cunoaşte pe cineva nou şi dorinţa de a petrece cât mai mult timp împreună, de a sta peste noapte, că e urât să te întorci singur acasă, de a rămâne, în speranţa că o să ningă şi o să vedeţi asta şi o să vă apropie şi mai tare.

8.  Everlast – Blues for X-mas

Nu totu-i îndrăgosteală şi inimioare de scorţişoară de sărbători, nu te hazarda. Mai există şi blues. Asta e pentru când eşti falit, amărât, şi bei. Bei, că altceva nu ţi-o mai rămas. Şi nu mai ai nici bani de băutură, că te-o părăsit femeia şi ea are banii. Şi e şi Crăciunul, deci totul se amplifică, ca o bubă…iar singura speranţă e să-l rogi pe Moş Crăciun să-ţi aducă iubita înapoi.

7. Ralph Sinatra – Christmas When You’re Dead

La giuvaierul ăsta de cântec te las pe tine să asculţi povestea, cuvintele-s în plus. “No singing “deck the halls” when you’ve got maggots on your balls.” Suav, elegant.

6. Tim Minchin – White Wine in the Sun

Şi nu totu-i creştinism şi iesle cu pruncul Iisus, şi mari promoţii la hypermarket. Crăciunul înseamnă, în general, apropierea de oameni dragi, ca familia şi prietenii, e timpul ăla din an în care prin nişte circumstanţe favorabile, toată lumea se întâlneşte acasă, şi e frumos, şi nu-ţi mai trebuie nimic mai mult de atât.

5. Dolly Parton – Hard Candy Christmas

Uneori rămâi singur de Crăciun. O despărţire proaspătă, sau doar ajungi cu singurătatea până aici, şi e copleşitoare. Dar poate există ceva acolo de făcut ca să scapi de sentimentul ăsta, nu poţi ţine un om bun la pământ, vorba americanului…Orice ar fi, oricât de greu ar fi, o să fie bine. Tu o să fi bine.

4. Tenacious D ft. Sum 41 – Things I Want

Îndată e seara de ajun. Ai aici nişte sugestii inspirate, pentru momentul când începi să-i scrii Moşului. Ce dacă ai fost răulean anul ăsta? Viaţa e crudă. Meriţi tot ce vrei.

3. Pearl Jam -  Let Me Sleep (Christmas Time)

E deja Crăciun, şi aseară pe la case ai colindat şi l-ai aşteptat pe Moşul până târziu. Cine în galaxia asta, mai mult decât tine, merită dulcea odihnă? Repetă după mine: Ne auzim pe la ora 16, când mă trezesc.

2. Sixpence None The Richer – Christmas For Two

E minunată melodia asta. E iubire cu fulgi. E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care ai putea-o face acum, de sărbători. Tot albumul lor de Crăciun “The Dawn of Grace” e perfect în perioada asta. Nu ai nevoie de nimic altceva, doar de persoana iubită, şi toate celelalte elemente cad la locul lor ca nişte piese de puzzle.

1. The Darkness -  Christmas Time (Don’t Let The Bells End)

Cel mai tare imn de Crăciun existent vreodată. Nu mă crede pe cuvânt. Ascultă-l, are tot. Distanţa dintre două persoane tot timpul anului, darurile formale şi neinspirate de care faci mişto, dorinţa ca toată amărăciunea asta de a fi singur de Crăciun să se termine rapid, eşti sătul şi de ger şi de zăpadă…dar ceva acolo în suflet nu dispare, nu are cum. Şi e ca în filmele alea previzibile, dar pe care le îndrăgeşti tocmai pentru asta: happy ending! Până la urmă persoana după care tânjeşti apare şi-ţi face zilele minunate, ca un fel de cadou perfect. Ah, da, şi solo-uri perfecte pe un Gibson SG doubleneck găsit sub brad…That’s what Christmas is all about, isn’t it?

Sărbători Fericite, dragii mei!

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu “anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți “în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog.

Un Bărbat adevărat cunoaşte toate aceste semne. Mirosul din aer, peisajul, răceala apelor, frigul nopţilor, tremurul ciutelor…Aceste taine nu-i sunt străine unui mascul dominant al speciei noastre de Homo sapiens sapiens. De fapt, aş putea adăuga (de la mine) că acest polivalent exemplar poate fi mai degrabă numit Homo megaerectus genialis, din motive inutil de menționat acum. Dar deviez. Mai dihai ca Vitoria Lipan din filmul ăla despre topoare, el ştie numai adulmecând un pumn de frunze şi chiştoace pământ că se apropie iarna.

Level 8 Un-masked Ninja (meditating)

Încă de la leagănul veacurilor, venirea anotimpului geros îl constrânge pe acest oarecare Bărbat să-şi scoată din bătrânul teasc trucurile de rulare fină prin capriciile vremii, mai tooot sezonul. Dacă m-ai urmărit până acum, cititorule, foarte bine. Pentru că vei afla că primul lucru şi cel mai uşor de îndeplinit, deoarece practic depui efort dacă nu-l faci, este creşterea bărbii. Precum acelaşi Bărbat garantat 100% ştie, denumirea sa vine întocmai de la cuvântul pe care îl poartă pe faţă, “barbă”. Barba face diferenţa imediat vizibilă dintre masculi şi femele, prunci sau fătălăi care nu pot creşte păr pentru că au supt ţâţă peste termen. Nu îmi răstălmăci vorba, nu trebuie să îi duşmănim pe aceşti neînţărcaţi şi nici să le facem de ocară în faţa altora. Doar că din păcate pentru feţele lor spâne, nu vor putea lua parte la Cel Mai Straşnic Eveniment Al Toamnei – Oktöbeard!

Acum, cu toţii luaţi pildă: în ajun, la data de 30 Septembrie, când soarele abia îşi mângâie creştetul de firul ierbii, puneţi lama rece pe obraz şi bărbieriţi-l curat! Apoi faceţi obrazului cinste cu o poză proaspătă, drept dovadă! Trimiteţi mesagerul cu dovada la vizitiularondgmail.com, întru vădită recunoştinţă şi bună-păstrare.

De la întâia zi a lunii Octombrie până la întâia zi a lunii Noiembrie, Creşteţi Bărbi! <- faceţi click pentru exemple de diferite modele şi mărimi!

Pe 1 Noiembrie asemenea, trageţi-vă chipul războinic în fotografie întocmai ca prima dată, şi trimiteţi neprihănita podoabă la aceleaşi porţi de mai sus. Prin porţi mă refer la căsuţa poştală electronică.

Voi conjura un juriu ad-hoc şi după ce vom judeca cine o are mai mare, se va desemna Bărbatul cu Cea Mai Vânjoasă Barbă, care pe loc şi cotropește un portret nemuritor din partea umilului vostru servitor şi o sticlă de spirtoasă aleasă!

Ne vom aduna apoi la loc de cinste şi ne vom veseli ciocnind o halbă de bere sau o ulcică de vin sau o cupă de cidru sau ce barda lui Brahîlea mai beau nişte vikingi spartani ca noi!

Să le creşteţi întru virtute şi ciumegie, boieri dumneavoastră!

(Este puternic încurajată și recomandată purtarea cu mândrie a bărbii în lunile ce vor să urmeze.)

În dar, Lepădarea Bărbii 2010

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Ironic, numărul lui de telefon nu este 666, cum îmi indică bunul simţ. El se joacă cu mintea şi nervii, şi alege un număr tot din 3 cifre, dar aparent blând, nevinovat: 800. Pentru că ce cifră e mai nevinovată şi mai blândă decât cifra 8? Arată a om de zăpadă! Şi zero e..nimic rău.

Mi se adresează colocvial, pe un ton prietenesc, şi se recomandă la persoana a III-a, plural. “For we are legion”, gândesc, natural. Încearcă să mă prindă pe picior greşit, cu dezinvoltură. “Salut!”. Îmi vorbeşte de viitor, mă atenţionează că mi-a pregătit un “cadou ritmat”. Iminent, mă cac pe mine, ce poate fi bun în asta? Deja aud tobele groteşti şi pocnetul surcelelor sau bulbucii lavei peste care se pregăteşte cu spor cazanul în care voi fierbe lent.

Sunetul unui nou mesaj mă smulge din starea de transă, şi realizez că am avut un coşmar lucid în miezul zilei, timp de o oră jumate. În noul mesaj, mă pune în faţa faptului împlinit. Cuvinte ca “gratuit”, “lună”, “startul”, “melodia”, “preferată” nu mă păcălesc, îmi dau seama că totul e o capcană. Sunt încurajat să-mi aleg ceva, pentru că e rândul meu. Aceste două cuvinte mă fac să nu mai înţeleg altceva. Oare am înjurat prea mult? Oare am ignorat prea mulţi bătrâni în transportul în comun, ne-cedând scaunul? Oare nu am trimis destule mesaje cu bani pentru S.M.U.R.D., sinistraţi, Japonia, concursuri de “cultură generală”? OARE NU AM IUBIT DESTUL?!

Mă informează că voi fi sunat, pentru viitoare instrucţiuni. Probabil trebuie acum să-mi vând sufletul. Da, despre asta este vorba. Hei, măcar…poate o să primesc vreo abilitate mişto sau averi şi faimă…Ştiu că vrea să aleg ceva să-mi pun în telefon. Atât îmi e clar. Realizez că prin acest gest, telefonul meu devine un portal pentru lumea de dincolo. Eu, şi milioanele de români care au fost contactaţi! Milioane de uşi larg deschise dinspre infern!

Dar ce e asta? Am o cale de întoarcere? Pot să nu mai doresc “serviciul”, sunându-l înapoi? Nu…e un truc. Malefică entitate! Mă va folosi, îi voi servi scopul şi apoi…voi fi scrum.

Primesc un telefon, la scurt timp. Răspund cu cel mai tremurat hâit care odată a fost vocea mea normală. Fără vreun avertisement, sunt întrerupt scurt de o voce rece de femeie, care îmi taie răsuflarea. “Aici numai el vorbeşte”, îmi spun. Mă anunţă că am 3 variante, puse din nou sub masca veselă şi tinerească a acestor “melodii”. Sufletul mi se încolăceşte în jurul coloanei, ca un organ intern, la auzul lor:

1. Alex Velea – One Shot

2. Nick Kamarera Feat. Mike Diamondz – Thailanda

3. Corina – No Sleepin’

Mă cutremur, şi simt cum oasele se mi se dărâmă, ca în urma unei implozii. Realizez că e o alegere imposibilă.

— + —

De ce, Vodafone?

De ce mă iei la început cu pastile de astea vagi, spunându-mi că vei face ceva pro bono pentru mine (şi restu de guvizi abonaţi), ca apoi să îmi serveşti căcat pe tonul ăsta de “hei, e de fapt tort!”?

De ce mă forţezi să fac ceva în privinţa ta? Nu vreau să fac nimic, Vodafone, vreau doar să plătesc factura şi să am cum vorbi la telefon! Atât! Nu vreau să trebuiască să sun să dezactivez nici un servici, cât timp nu l-am cerut, de ce să depun efortul?

De ce îmi insulţi inteligenţa, în cazul în care consider că am nevoie de aşa ceva(nu, nu o să am vreodată, mi se pare de o cretinitate groasă să mă pui să ascult aceeaşi şi aceeaşi chestie. Pentru asta e alarma, s-o urăsc, să mă trezesc în ciudă, s-o opresc. Ajung să îl sun pe gigel, fac ca iepuraşul în bancul cu clătitele, şi iritat de sunetele alea repetitive, când într-un final răspunde omu, îl bag în mă-sa direct. Ne induci stres, Vodafone!) şi îmi serveşti reziduurile astea pe care le numeşti “melodii”?

De ce, prin asta, ajuţi la îngroparea muzicii noastre şi la spălarea de creiere şi suflete?

De ce mă întrebi dacă am stofă de DJ? De unde în tot iadul să am eu stofă de DJ? Sunt crescător autorizat de DJ (mă gândesc că aşa apar ei) de la care recoltez lâna din care fac stofă? Nu îţi sunt îndeajuns pieile noastre golite de orice umbră de umanitate, când ne-ai dat alea 3 variante? Îmi şi imaginez cât de tare pot să  îi distrez pe prieteni cu hit-urile cele mai noi. Tare, în timpane, hit după hit, până fac Top score! şi scuipă sânge, aşa îi distrez, Vodafone.

De ce nu pot avea stofă de acordeonist? Sau de chitarist? Sau de ambientalist? Să-i pun să asculte marea într-o scoică, sau susurul cald de când mă piş?

Pentru că este clar, Vodafone, tu eşti diavolul!

Trăiesc în Oraş, iar tot ce înseamnă asta este că nu am, dar absolut de loc, unde să merg să îmi clătesc ochii la ceva ce nu e cartiere şi maşini în intersecţii. O să zici “în parc” dar deja ştiam asta, şi nu merge. Parcurile sunt pentru mine doar nişte ţarcuri pentru oameni, la fel cum în interiorul lor sunt ţarcuri pentru câini. Ori eu nu sunt un animal care nu vede mai mult şi se bucură că e scos să-şi facă nevoile. Badu, colegul meu zicea că-s nebun, când îi ziceam asta, în anul I. Dar nu e exact aşa? Mie îmi lipseşte altceva. Vreau să mă duc la marginea oraşului, şi să ştiu că din punctul ăla mai departe nu e decât sălbăticie. Pădure, râpă, mare, orice. Să ştiu că oricând pot să evadez, dar e alegerea mea să rămân. Asta m-ar mai linişti. Sau măcar de-ar fi un deal mai răsărit, să mă urc pe el şi să zic că sunt deasupra haosului. Aici e doar câmp.

Nu e o lamentare, să fie clar. Pentru mine e o descărcare, iar pentru alţii sper să fie ceva ca un avertisment.

Pentru cei ca văr’miu Tudor. El e un puşti în clasa a 10-a care ascultă muzică bună, învaţă la chitară şi se ţine de şcoală. Şi asta e bine de tot pentru un puşti azi. Ceea ce e foarte trist, ar trebui să fie ceva obişnuit. Pentru cei ca el, care încă n-au avut de a face cu viaţa pe cont propriu: e grav, băieţi şi fete. E tot ce v-au spus ai voştri, e o luptă unde numai cei foarte determinaţi şi abili reuşesc. A, şi hoţii, jmecherii şi băeţii dă bani gata(mulţi dintre care sunt prea fraieri încât să calce pe urmele lu’ mafiotu’ de taică-su şi să facă bănet).

Ai grijă şi cască ochii la orice oportunitate şi profită la maxim, dar numai dacă se pretează scopului tău. E bine să ai un scop clar, să ştii ce vrei. Dacă nu ştii, nu dispera. Eu n-am ştiut nici la 20 de ani. Când eram deja în anul 2 la o facultate la care am renunţat. Şi asta e important. Să ai curajul să renunţi, dacă vezi că ai luat-o pe căi greşite. Să faci ce trebuie când îţi găseşti chemarea.

La noi e ideologia asta – termină o facultate, ca să ajungi om, să ai slujbă să ai “bani de pâine”. Şi e fondată pe nişte premise justificabile, pentru că sistemul în care trăim aşa funcţionează. Aşa poţi să atingi un nivel liniştit, superior celui de supravieţuire. Dar în lumea nouă, e şi uneori greşit. Ajungi inginer, dar ţie ţi-a plăcut să fii tot timpul în contact cu oamenii şi să scrii. Ajungi informatician, dar tu ştii toate speciile de gecko existente şi ţi-e cel mai bine cu piciorul pe scara trenului. Şi tot aşa. Mulţi se mulţumesc cu condiţia lor, şi ajung să-şi deteste viaţa mult mai târziu, când se trezesc că urlă la copiii care vor lecţii de chitară sau balet.

Am un prieten, Aşchie, care face pizza la un restaurant acasă, în Gura Humorului. E de-o vârstă cu mine, a terminat liceul, dar n-a dat la facultate, din aceleaşi dificultăţi financiare pe care le au mulţi în situaţia lui. A fost nevoit să lucreze ca să poată să se întreţină. Dar Aşchie mai face ceva. Aşchie tatuează şi face piercing. Face asta fără să aibă salon, de vreo 10 ani. Lucrează cu tuşuri şi aparatură profesionistă, câştigate în timp, tot din tatuaje. Şi o face bine. Ştiu, îşi iroseşte talentul, ar putea să se angajeze uşor într-un oraş mare, cu experienţa lui,  sau ar putea pleca în străinătate unde chiar ar duce-o bine de tot. Acum câţiva ani am descoperit un curs pentru artişti tatuatori, cu licenţă şi posibilitate de angajare, şi i-am propus să rişte pentru că i-ar face zob pe mulţi, el fiind deja tătic cu maşina în mână. Mi-a zis că nu are cum să plece, familia lui are nevoie de sprijin şi mai e şi un risc destul de mare. Şi îl înţeleg. Pentru că viaţa e nedreaptă. Pentru că altundeva în ţara asta, un oarecare puştan cu pretenţii care ştie să-ţi facă o casă dacă îi ceri, s-a uitat la Miami Ink şi îi cere lu’ tati bani de echipament şi lecţii. Nu contează ce ajunge, contează că are şansa, chiar dacă e doar un moft. Ce nu înţeleg e confortul fals şi plafonarea. Sunt mulţi în situaţia lui Aşchie, dar nu cred că nu există soluţie. Toţi avem dreptul să ne urmăm visele şi, mai ales dacă avem un talent, avem datoria să o facem, oricât de cu tragere de inimă ar fi. Lumea ar fi mai bună, cu mai mulţi oameni fericiţi.

Aşa că deşi majoritatea suntem crescuţi în mentalitatea asta românească, eu zic să nu cedezi temerilor. Fă încă din timp tot posibilul să ajungi să faci ce-ţi place, când va fi momentul.

Eu sunt deocamdată în “monkey – mode”. Mă întind spre o cracă mai bună, mai pe sufletul meu, mai aproape de unde trebuie să ajung.

Se pare că până la urmă doliul ăsta nu e doar pentru mine. E pentru toţi cei ca mine care îşi irosesc tinereţea cu chestii aparent necesare supravieţuirii fizice, dar care bat zilnic câte un cui în sicriul sănătăţii psihice şi spirituale. Mă cac în ea pâine de toate zilele, dacă nu mai reuşesc să schiţez un zâmbet când văd copii jucându-se, şi în schimb îmi zic “săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă”.

This is your life, and it’s ending one minute at a time.

(Chuck Palahniuk, Fight Club)

Este mult prea minunat să tragi de timp citind despre Hruşcă, mai ales că iată, vin colindători.

Astăzi s-a născut ideea că ar trebui să pun sus la poarta blog-ului contribuţia mea înspre a răspândi lerul.

Vă rog aşadar să împărtăşiţi aceste pilde cu mine, fără să sculaţi vreo gazdă cu râsul vostru de nestăvilit:

• Hruşcă ştie că 1Kg de ler este mai greu decât 1Kg de plumb.

• Hruşcă a împărţit la zero şi i-a rezultat şi mai mult ler.

• În urma vizitei lui Hruşcă în California, cei de la Blizzard Entertainment îşi vor schimba numele în “Viscol Divertisment” şi vor lansa “Diablo 3: Ediţia de Crăciun”, unde soundtrack-ul va cuprinde numai colinde iar mana se va schimba in ler.

• Jimi Hendrix putea să cânte cu ambele mâini, picioarele şi dinţii la chitară. Hruşcă poate să cânte cu gândul.

• Când Hruşcă atinge o chitară ea se acordează perfect pentru eternitate, chiar dacă nu are corzi.

• Hruşcă nu are ceas, el ştie că e vremea colindelor.

• Hruşcă are cheia de sus la poarta raiului.

• Unii îngeri sunt slabi de Hruşcă.

• Hruşcă a cântat “Un copac cu flori” şi a inventat primăvara.

• Am fost la un concert live de-a lui Hruşcă şi acum am 125% la viaţă. (ReMix 2010: de la Sala Palatului în ajun!)

• Când Hruşcă îţi apare-n vis înseamnă că trăieşti în matrice.

• Hruşcă a murit de mult, dar moartea e alergică la ler.

• Dacă adaugi ler la orice detergent de rufe, hainele vor ieşi dalbe.

• Cel mai mare duşman a lui Hruşcă a fost HitLER, dar binele învinge întotdeauna.

Vă îndemn să vizitaţi şi secţiunea Photo/Graphic Facts, unde nonconformistul dumneavoastă vizitiu, sub al său nom de plume LE cocheR de L’enfER, postează o imagine proverbială împingând și mai departe limitele înțelesului și ale rațiunii. Da prieteni, am mers acolo. Florile dalbe.

Vă urez pentru deocamdată mai mult de câteva ore de ninsoare, şi mai puţine ore la muncă sau unde vă mai uită cerul şi pământul între zoriori de ziuă şi 6.

Ştiu că am zis mai demult că n-o să fac jurnal pe-aici. Articolul ăsta nu e vreo excepţie. Este o scrisoare pentru Andrei din viitor. Şi tot cheful de scris mi-a venit când am constatat, într-un aproape atac de panică, uitându-mă pe net la anul lansării serialului “That 70′s Show”, că 1998 nu mai e acum câţiva ani. E acum 12 ani! Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia asta mult timp, încă o am: că anii ’90 tocmai au trecut.

Poate că nu toată lumea e ca mine, şi mulţi dintre voi v-aţi văzut de viaţa voastră şi sunteţi liniştiţi. Eu nu sunt aşa şmecher încă, lucrez la asta, şi anume la a mă simţi cât îmi este posibil de bine cu viaţa mea de acum. Pentru că – au dreptate bătrânii – viaţa e dificilă, să-ţi faci griji e aiurea, să lucrezi pentru a te întreţine şi să ştii exact unde mergi să plăteşti lumina nu e aşa distractiv. Dar poate fi! Pentru că sunt foarte multe avantaje la a fi independent. Tot ce zic e că parcă m-am simţit mai bine în anii ’90, şi vreau să ajung să savurez prezentul la aceeaşi intensitate.

Dragă viitor şi mult mai înţelept eu, să nu mai fii panicat cănd realizezi că nu ştii cum şi când au trecut anii.

De asta vreau să-ţi amintesc acum exact ce făceam în ’98, şi apoi ce-am făcut peste 10-12 ani de atunci, până în prezent.

1998:

• Aveam 11 ani şi eram într-a 5-a, până pe 23 Noiembrie când am făcut 12 , şi am trecut în clasa a 6-a;
• Doar pentru acest an, am fost mutaţi din vechea sală de clasă, în corpul B al Şcolii Generale cu Clasele I-VIII. Era corpul vechi, o clădire cu un hol ca un pridvor lung, cu podele de lemn. Clasă veche, cu bănci mâzgâlite şi scrijelite, cu huse vişinii pe ele prinse cu elastic. Centru de votare, la ocazii de gen;
• Colegul meu de bancă era Cristi Dumbravă, născut în aceeaşi zi cu mine şi pasionat la fel de tare de desen.
• Pentru desen, am luat următoarele premii: 17 – 18 Aprilie – Concurs: “Omul şi Pădurea” – 5 lucrări; Direcţia Silvică Suceava, diplomă şi premiu;
• 17-18 Mai - Iaşi- Muzeul Literaturii Române – Bojdeuca “Ion Creangă” – expoziţii sculptură şi grafică – diplomă; ţin minte că am savurat excursia la Iaşi, eu am participat la concursul de desene pe asfalt. Am desenat o scenă din Creangă cu cretă, pe o bucată mare de perete;
• 20 Mai – Festival Naţional  Satiră şi Umor “Umor la Gura Humorului”  Ediţia a 8-a – Premiu de excelenţă;
• Pe 1 Iunie, de Ziua Copilului, a fost prima dată când am câştigat ceva la un concurs cu surprize: Am găsit “Steaua Norocoasă” sau aşa ceva într-un ambalaj de napolitane cu Masked Rider, şi puteam primi un set de piraţi sau cowboy mici, de plastic, dacă trimiteam surpriza prin poştă. N-am primit nimic, deşi o trimisesem;
• pe 25 Iunie Microsoft lansează Windows 98 (prima ediţie), dar eu abia aflam de cum funcţionează un calculator, la sala de net şi jocuri Narcix şi la orele de informatică, dacă îmi aduc bine aminte;
• Preşedinte era Emil Constantinescu, şi toată lumea făcea bancuri şi poante cu el, poreclindu-l “ţapul”;
• Sor’mea era în clasa I, dar nu-mi amintesc ce trăznăi făcea…doar că era tunsă scurt, şi avea o coroniţă şmen  la premierea din vară;
• Eram înscrişi la judo, la domnul Ciocoiu. Marţea se stingea lumina şi ne toveam pe întuneric cu proful, care era într-un mod uimitor, mai ninja decât toţi care au văzut trilogia 3 Ninjas, toate Karate Kid, Sport sângeros, toate filmele cu Van Damme din totdeauna…
• Iarna mergeam cu colinda cu Bogdan, vecinul meu de la 1. Petardele erau legale şi absolut necesare grozave. După ce uram bine prin cartier, făceam revelionul acasă, cred, uitându-ne până târziu la Ţociu şi Palade, Doru Octavian Dumitru, şi alte arătări pe care le difuzau ăştia;

2008:

• Anul Internaţional al Cartofului şi al Astronomiei Româneşti – 21 de ani, Anul III de Inginerie Aerospaţială la U.P.B.;
• Prin Ianuarie m-am înscris la un curs de grafică pe PC, trebuşoară care mi-a schimbat direcţia în viaţă;
• 4 martie:  Camera Deputaţilor din România a adoptat cu 231 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă şi 18 abţineri votul uninominal.
• Am absolvit cursul mai sus menţionat cu notă maximă, primind astfel un atestat de la ministerul învăţământului cum că gata, sunt grafician de-acuma, cu carte de muncă, tot-tot-tot;
• Deja mă angajasem, pe 24 Martie, la o “firmă” de “producţie publicitară”, part time la început, apoi full. După 3 luni, împreună cu Adi, marketing manager-ul, am demisionat;
• Încă locuiam în căminul P27 din Regie, cu Badu, loialul meu coleg de trai studenţesc;
• Am renunţat la Aerospaţiale, retrăgându-mi dosarul. Tot pe-atunci m-am mutat cu chirie, împărţind un apartament de 2 camere cu Adi la piaţa Trapezului. Nu mai aveam să primesc loc la cămin, evident;
• Pe 22 Iunie moare George Carlin, actor american şi om de mare angajament, iar eu pe 24 Iunie m-am angajat la altă firmă de producţie publicitară, unde am rezistat până în Octombrie;
• În August, împreună cu un grup de prieteni, ne aventurăm spre Gura Portiţei, o insulă la 18 km de stuful deltei. Marea Neagră ne-staţiunificată, ţuică tare şi o măiastră pastramă de oaie făcută de Ţavă à la grătărel;
• De Halăwin, 31 octombrie, desfiinţez noţiunea de “stai în banca ta” şi declar deschis sezonul la poezie ce vreau eu (să arăt posterităţii);
• 10 Noiembrie – mă angajez la firma unde lucrez şi acum. După o scurtă preioadă de griji şi nesiguranţă financiară, simt aşa o năvalnică linişte, că scriu despre nunţi;
• În ciuda (şi cumva cu durere-n cur despre) alegerii ca p.m. a lui Boc, am cel mai trainic spirit de Sărbători din ultimii ani; Muzică de Crăciun şi colinde în blană la bureau, mi-am luat căciulă de Moş, şi cadouri pentru toată familia şi câţiva prieteni, pe la case-am colindat – cred că m-am dat şi cu placa pe unde am apucat.    Memorabil!

Ne vedem în 2018, a meu!

P.S. sau L.E.: Am început acest articol pe 6 Septembrie, la 13:52 fix. Îl public azi, că na, azi e gata. Şi mai am şi altceva de scris deci trebuia introdus în grila de programe c.m.c.p.

Utopia Balcanică – ADĂUGAT! √ la lista de webcomic-uri spionate. Să fie-ntr-un ceas bun!

P.S.: Câte linkuri, tot atâtea câştiguri! Doar în “Acest Articol”!

Până nu de mult (1981), se credea că rock-ul a luat formă în anii 60 şi a fost perfecţionat în anii 70. Din această gravă neînţelegere s-a creat termenul de “rock clasic”. Foarte recent, într-o fermă abandonată din Abingdon, Virginia (S.U.A.),  s-a făcut marea descoperire a unor texte vechi care atestau vârsta rock-ului ca fiind de două ori mai mare decât se presupunea. Artistul, cunoscut sub numele de Deaf Smokey Green, cânta un cântec intitulat That Rock, It Rolled, care spunea povestea unei pietre pe care o cumpărase el de la un alb bogat. Când Green a crezut că a fost înşelat, s-a dovedit că acea piatră era drept cheia antică pentru a cânta blues. Din greşeală, a scăpat-o de pe o stâncă, iar încercarea ulterioară de a o găsi s-a dovedit inutilă.

În 1877, Thomas Edison inventează fonograful, cu ajutorul căruia în 1912 Hart Wand publică Memphis Blues (considerat primul titlu blues). Apoi în 1914 W.C.Handy scrie St. Louis Blues (considerat primul blues real). Totuşi, primul bluesman de succes comercial este “Blind” Lemon Jefferson, care înregistrează pentru Paramount Long Lonesome Blues, în Chicago în 1926.

Pentru cei ce nu ştiu ori nu şi-au imaginat, termenul de “rock and roll” era argoul negrilor pentru sex. Şi prima persoană care a înregistrat această expresie a fost Trixie Smith, în piesa My Man Rocks Me (With One Steady Roll), în 1922.

În 1929 este introdus discul de 78 RPM, şi la puţin timp după, în 1931, este inventată chitara electrică numită “Frying Pan”(Tigaia) de către George Beauchamp. La începuturile anilor 40, DJ Alan Freed lansează era rock ‘n’ roll, difuzând muzica “neagră” la radio. Mai târziu, în 1951, Freed primeşte propria emisiune televizată, numită The Moondog Show, unde populariza numai muzica R&B. În 1954, Ray Charles îşi formează propria trupă, care duce la o explozie a muzicii R&B (în mare parte underground) în curentul muzical predominant. În acelaşi an tânărul Elvis Presley din Memphis lansează primul său hit, That’s Alright, Mama la studiourile Sun. Bill Haley & the Comets reprezintă primul contact pe care l-au avut europenii cu rock ‘n’ roll-ul, formaţia susţinând un turneu spectaculos cauzând numeroase revolte în rândul maselor. În acelaşi ritm, Buddy Holly şi Jerry Lee Lewis au răspândit fenomenul pe plan mondial, prin turneul lor în Australia.

Bine cunoscutele “power chords” sunt auzite pentru prima dată pe albumele chitariştilor Link Wray şi Eddie Cochran, în urma cărora efectul de “distorsion” este creat, iar primul chitarist care foloseşte acest efect este Lowman Pauling.

Pe 3 Februarie 1959, Buddy Holly, Ritchie Valens şi J. P. “The Big Bopper” Richardson mor într-un accident aviatic în timpul unui turneu în Clear Lake, Iowa. Această zi devine cunoscută ca “The Day the Music Died” (ziua în care muzica a murit), aşa numită de către Don McLean, în piesa American Pie.

În 1963 muzica “surf” loveşte populaţia, urmată de fenomenul The Beatles în 1964, ei fiind vârful de lance al invaziei muzicale britanice în America, iar You Really Got Me a trupei The Kinks este prima piesă hard rock cântată. În 1965 Bob Dylan inventează folk rock-ul, la Newport Folk Festival. În 1967 ia naştere conceptul de festival rock în aer liber, la Monterey Pop Festival, urmat în 1969 de Woodstock Music & Arts Festival, care adună aproximativ 500.000 de fani la ferma lui Max Yasgur în New York.

Începuturile anilor 70 sunt marcate crunt de dispariţia lui Jimi Hendrix şi Janis Joplin în 1970, amândoi murind în urma unor supradoze, unul la o lună diferenţă de celălalt. Tot în 1970 Black Sabbath împământează puternic stilul heavy metal lansând Paranoid. În 1971 moare Jim Morrison (The Doors) şi Duane Allman (Allman Bros. Band). În 1973 Led Zeppelin rup toate recordurile cu turneul lor, iar Pink Floyd lansează Dark Side of the Moon. În 1974 Patti Smith crează ce este considerat a fi primul single punk-rock, Hey Joe. În 1975 managerul celor de la The New York Dolls, Malcom McLaren, părăseşte formaţia în urma unor conflicte interne, şi se întoarce în Londra unde ajută la formarea The Sex Pistols. În 1976 Stevie Wonder lansează Songs in the Key of Life, cu care câştigă 5 premii Grammy. În 1977 moare Elvis Presley la vârsta de 42 de ani. În 1978, se lansează primul aparat stereo portabil, Sony Walkman, şi Van Halen lansează primul album. În acelaşi an Sid Vicious (The Sex Pistols) moare din cauza unei supradoze cu heroină; avea 21 de ani. În 1979 Phillips inventează CD-ul audio.

În 1980 John Lennon (The Beatles) este împuşcat în faţa apartamentului său, Ian Curtis (Joy Division) se sinucide, la vârsta 23 de ani, iar AC/DC lansează Back in Black, cu noul lor vocal Brian Johnson. În 1981 ia naştere  Metallica, iar postul de televiziune MTV debutează cu Video Killed the Radio Star, piesa celor de la The Buggles. În 1982 Michael Jackson lansează albumul Thriller. În 1986 ia fiinţă primul “Lifetime Achievement Award”, acordat trupei The Rolling Stones. În 1988 moare Roy Orbison.

În 1990 Stevie Ray Vaughan moare într-un accident de elicopter. În 1991 Guns N’ Roses lansează Use Your Illusion II, iar Freddie Mercury (Queen) moare în urma unor complicaţii asociate cu SIDA. Seattle devine nucleul grunge rock-ului, cu trupe ca Nirvana, Pearl Jam şi Alice In Chains. În 1992 CD-urile depăşesc casetele audio în preferinţele artiştilor, ca medii de înregistrare. În 1994 moare Kurt Cobain (Nirvana), circumstanţele morţii sale fiind incerte, deşi se speculează că s-ar fi sinucis. În acelaşi an trupe ca Blur, Oasis, Pulp iau cu asalt scena muzicală americană, iar în Cleveland se deschide “Rock and Roll Hall of Fame Museum”.  În 1996 Janet Jackson devine cea mai bine plătită cântăreaţă din istorie, cu un contract de 80 de milioane de dolari semnat cu Virgin Records.  În 1997 ies în lumina reflectoarelor Queens of the Stone Age şi The White Stripes. În 1998 Frank Sinatra moare la vârsta de 82 de ani. În 1999, spiritul originalului Woodstock este comercializat şi compromis, prin crearea festivalului Woodstock ’99.

la începutul anilor 2000, emo (gen de rock apărut la sfârşitul anilor 80) îşi face apariţia dominantă prin trupe ca Jimmy Eat World cu albumul Bleed American în 2001 şi Dashboard Confessional cu The Places You Have Come to Fear the Most în 2003.

…şi aşa se încheie mica noastră incursiune în rădăcinile genului muzical pe care am ajuns să-l iubim atât şi să-l considerăm stil de viaţă, ba unii dintre noi chiar încercăm să ducem moştenirea mai departe, în speranţa de a ajunge măcar până la gleznele greilor dinaintea noastră. Sau măcar să ne ovaţioneze un stadion plin de oameni

Bibliografie:

The Rock Bible, Wikipedia

+ o mică atenţie pentru Ion care m-a tot somat să mai scriu cuvinte la tastatură. Ia’n.