Arhivă pentru categoria Gura Humorului

The Night

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... cu etichete , , , , , on august 29, 2011 by Andrei

The night is a living thing.

It’s surrounding, not creeping, not threatening, but nurturing. It slowed down on us, gently, while our glaring eyes and involuntary smiles melted together in a song. Light dimming, easing the liquor down, always singing, dancing and having the time of our lives in a constant celebration of being alive and there, in that moment in time, in that company.

Fire is life.

In the forest, fire is also life of the party. The nucleus around which we swayed, and the substitute for light. It dances to the music like everyone of us, it burns with desire just like anyone of us. Late at night, in the blurriest moments of our normal, daily sensors, our imagination flourishes, our taste and touch enhance, or better said – cross any line, and all censorship and conscience yield before this flowing stream of synesthetic delight. It’s not the confused and uncontrollable state of being, but more like a daze of enjoyment in which we search for ourselves and find ourselves overcoming new limits. Knowing each other better and growing more and more closer, cementing our friendship to withstand over time. Fire is a friend of the night also, not its nemesis. It is the guardian the night trusts with it’s guests’ well being. May the forces of harm threaten our celebration, the fire is the wall that keeps them all at bay. And late into the night, when tranquility takes us over, and we each find a comfortable spot around it and re-enact old stories of bravery,  fear, or hilarity, its sparks and quiet crackling of burning wood are the soundtrack and atmosphere which sustain the storyteller’s tale.

The dark is a wonderful thing.

As the fire draws its last breath, the incandescent embers are the sweetest reminder that humans also need rest, just like the nature around us that’s slowly shutting down. The night tucks us all in, unfolding like a blanket over our tent’s sheets. In the absolute quiet, you feel that it’s a living organism. The total darkness is an illusion, a lie our eyes tell us before they adapt. Pupils dilate and gather the remains of the only available light: the light of our galaxy, with its stars and moons and distant suns. It is enough to lie down and follow the silhouette of the pine trees, their height, their unity, to belittle any mortal. Hearts still pounding with blood cooling down from a boiling point, pulse slowing, we sing our lullabies not to fall pray to sleep, but instead to fool it with the sound of our voices, turned into the last grasp on a fading state of awareness. In the end, we become victims of our own ruse, singing ourselves to sleep, so unknowing it escapes our memory of it ever happening. In our dreams, the night lingers on in a never ending festivity of life.

The night is a living thing, we live in it.

Fericirea se măsoară în cm

Posted in Gura Humorului, issues, Sunete, Uncategorized cu etichete , , , on decembrie 21, 2009 by Andrei

21 Decembrie 2009  – România  înzăpezită aproape total, ne informează mediafax.

Ştim care-i treaba, nu e prima dată, suntem pregătiţi(moral). Aşa că o să trec direct la happy end: jocurile şi sporturile de iarnă! Pentru mine e o binecuvântare o ninsoare zdravănă înainte de Crăciun, şi nu sunt singurul care simte la fel. Sunt în asentiment cu şoferii, nu mă bucur de necazul altuia (sâmbătă noapte am stat cu un amic mai bine de juma de oră să-i scoatem maşina din parcare!), dar pentru că nu conduc, tind să consider toată zăpada asta ca ceva frumos. Cel puţin pentru un humorean ca mine, Crăciunul fără zăpadă e ca berea fără alcool, merţanu fără stemă, bărbatu fără burtă, femeia fără ţâţe etc., aţi prins ideea.  Aşa că abia aştept să ajung acasă.

Un alt motiv imens de bucurie e că pe 25 Decembrie se inaugurează pârtia din oraş, Vlad vă arată poze.

Eu o să fiu acolo când va intra acest mare eveniment în istorie, cu placa într-o mână şi cu şampania în cealaltă.

Ca un fel de cadou ieftin, dar din suflet, vă dau lista mea cu muzică de snowsurfing.

Se începe cu Fucking Champs – Champs Fanfare şi/sau Exodus – A Call To Arms (ambele de pe coloana sonoră la That’s It That’s All, snowboarding cu Travis Rice & Co) şi se rulează pe:

Chevelle – Send The Pain Below

Queens Of The Stone Age – You Think I Ain’t Worth A Dollar, But I Feel Like A Millionaire

Pantera – Five Minutes Alone

Pantera – I’m Broken

Metallica – Fuel

Metallica – Whiskey In The Jar

Disturbed – Down With The Sickness

Disturbed – Stricken

Green Day – Jesus Of Suburbia

Crossfade – Cold

M83 – We Own The Sky

Taxi – Cortina de Fier

Eve 6 – Anytime (coloană sonoră la Out Cold – filmul care m-a făcut să  ♥ snowboarding-ul :D )

Weezer – We Are All On Drugs

Ataris – The Boys Of Summer

Nonpoint – In The Air Tonight

Steppenwolf – Born To Be Wild

Creed – One Last Breath

Creed – My Sacrifice

Alice In Chains – A Looking In View

Papa Roach – Blood Brothers

Papa Roach – Time And Time Again

Papa Roach – Broken Home

Papa Roach – Between Angels And Insects

Puddle Of Mudd – Control

Three Days Grace – Animal I Have Become

Funeral For A Friend – The Great Wide Open

Funeral For A Friend – History

Finch – Letters To You

Rise Against – Prayer Of The Refugee

Atreyu – Her Portrait In Black

Atreyu – Blow

Atreyu – Ex’s And Oh’s

Avenged Sevenfold – Gunslinger

AC/DC – TNT

Audioslave – Show Me How To Live

Brand New – The Quiet Things That No One Ever Knows

Pearl Jam – Indifference

Foo Fighters – Everlong

Foo Fighters – Wheels

Foo Fighters – All My Life

Foo Fighters – Word Forward

Foo Fighters – My Hero

Motley Crue – Too Young To Fall In Love

Accept – Balls To The Wall

Slipknot – Before I Forget

George Thorogood – I Drink Alone

The Black Keys – Keep Me

Red Hot Chili Peppers – Scar Tissue

Nada Surf – Always Love

Linkin Park – What I’ve Done

The Clash – I Fought The Law

Strap in, plug in, shuffle, repeat all, şi PÂRTIE!

Sărbători tihnite şi lipsite de leziuni, degerături, entorse, fracturi, contuzii, comoţii, ochi vineţi, mahmureli îndelungate, indigestii şi neuroni irosiţi aiurea! ;)

Mihai Cuza – diriginte, profesor, super-erou (15.09.1945 – 17.01.2006)

Posted in despre..., Gura Humorului, Liquor, man... cu etichete , , , , on septembrie 15, 2009 by Andrei

Mihai Cuza

Ca să înţelegi cine a fost profesorul de matematică Mihai Cuza, un prim indiciu ar trebui să ţi-l dea data în care este născut, 15 Septembrie, care este şi data începerii unui nou an şcolar la noi. Sunt absolut sigur că mulţi dintre cei care au auzit de el îi cunosc reputaţia, pentru că îl precedea. Da, era acel tip de profesor. Mi-a fost diriginte, am făcut parte din ultima sa generaţie de elevi. Aş fi vrut să scriu că i-a fost profesor mamei, şi a multor altor părinţi şi rude de-ale noastre, cei din generaţia mea, dar…dacă stau şi mă gândesc, a lăsat aşa o impresie că în mintea mea le-a fost profesor tuturor humorenilor cu o generaţie mai mică decât el! Restul îl cunoşteau. Absolut toţi. Toată lumea a auzit măcar o dată în orăşelul ăla de Mihai Cuza, profu de mate. E inutil să zic despre Dacia lui roşie cu literele “CBV” pe plăcuţă, bat-mobilul care odată zărit intrând pe porţile liceului, încolţea frica în noi , tâlharii care chiuleau sau cine mai ştie ce ispravă săvârşisem.

Dl. Cuza nu a fost un dascăl strălucit. Mai bine zis, nu a fost niciodată genul de profesor care să folosească pedagogia în munca sa. Psihologia noastră ca elevi era conturată altfel în mintea sa, şi felul în care încerca să ne determine să intrăm în categoria oamenilor adevăraţi, oamenii pe care şi-i dorea el să facă din noi, era unul care te făcea să te simţi mic. Să te simţi oprimat. Să te simţi egalizat cu restul, îndoctrinat, ras în cap, înfipt într-o uniformă ca un prizonier. Uniforma aia era sacoul pe care îl purtam la orele lui. Obligatoriu. Eram elevii-soldaţi. Tot liceul ne ştia, “clasa lu Cuza”. Nşpe-A. Batalionul I, prima linie, elita. Asta aştepta de la noi. Să fim cei mai buni. Celelalte sub-regimente erau la fel de afectate de profesorul de matematică Mihai Cuza, se ştia cine face ore cu el. Am purtat o dispreţuire a felului cum ne făcea să ne simţim aproape toţi cei 4 ani cât mi-a fost diriginte. Nu înţelegeam, ştiam că poate să fie mult mai frumos, îi detestam mentalitatea.

Ştii cum am scris mai sus că nu a fost un dascăl strălucit? Da. Dar a fost un matematician de rangul geniilor. Nu cred că a fost măcar un moment în toţi anii cât l-am cunoscut în care să am vreun dubiu că omul ăsta expiră matematică. Sunt absolut convins că nu exista problemă pe care să i-o arăţi şi să nu găsească fără a ezita calea cea mai rapidă de rezolvare. Ăsta era profesorul de matematică Mihai Cuza. Şi singura lui armă şi unealtă cu care trebuia să facă oameni din noi era matematica. Nu înţelegeam, deoarece pentru el era un mod de viaţă, un fel de a vedea lumea din jur, iar pentru noi era doar o materie. Matematica pe care ne-o preda era soluţia secretă cu care ne-am fi rezolvat multe probleme fireşti care apar în viaţa unui om. Sacoul ne învăţa respectul şi modestia, pentru că nu eram decât nişte elevi, toţi cu aceeaşi şansă, susţinută doar prin muncă. Era uniforma noastră de armată de care trebuia să fim mândri. Pentru că mai nou armata nu e obligatorie. Poate era forma lui de a ne trece prin o experienţă care îţi întăreşte caracterul, dar de care nu am fi avut parte. Am fost norocoşi că a decis să nu accepte oferta de a deveni inspector când terminam noi clasa a 10-a, deşi era mai mult decât potrivit pentru slujbă. Ţin minte cum se purta cu inspectorii ce veneau să-i observe orele, era atât de dezinvolt Şeful încât inspectorul parcă era un prieten vechi care venea să vadă mândria profesorului, în cunoştinţele noastre. Şi deşi nu o arăta, era mândru de noi. Deşi ne făcea să credem că suntem mediocri, de fapt ce ştiam noi să facem depăşea ce ar fi trebuit să ştim ca elevi în clasa respectivă.

Ca om, ne învăţa lucruri pe care părinţii nu cred că ar fi putut să ni le transmită vreodată. Eu îl am cu atât mai mult la inimă cu cât n-am avut parte de prezenţa paternă, Bunicu purta această funcţie pentru mine, şi mai protectiv şi tolerant ca un bunic nu cred că poate fi cineva. Iar Dl. Cuza avea o vorbă: “matematica e matematică…” iar restul era restul. Aşa că în afara şcolii el devenea mai mult decât diriginte şi profesor de matematică, şi sfaturile şi vorbele pe care ni le servea în absolut orice situaţie erau ca proverbele pentru noi. Nu l-am prins niciodată fără un răspuns “proverbial”, cei care i-au fost elevi ştiu foarte bine despre ce vorbesc. “Te umfli ca bostanu în faţa porcului”, “Ia-o s-o ai în faţă”(era vorba de o matrice), “Mie-mi place omu om şi porcu fript. Nici oameni n-aţi fost, nici nu v-aţi fript”, “Neam de neamu tău n-o rezolvat aşa matrice…”, “Cum ai putut să dormi dacă n-ai rezolvat acasă? La loc ai 2″, şi vă invit să comentaţi dacă mai ştiţi, să le facem cunoscute :) .

În afară de asta, îi mulţumesc din toată inima pentru excursiile organizate, am avut deliciul să urc pe Bucegi, Făgăraş, Ceahlău şi să vizitez oraşe unde acum n-aş avea interesul să merg aşa, din proprie iniţiativă şi cu acest scop. Am făcut ocolul ţării odată, într-una din aceste excursii. De fiecare dată când mă întind cu prieteni la poveşti, indiferent că îl ştiau sau nu, poveştile din aceste aventuri condimentează straşnic atmosfera…pentru că sunt multe, toate venind de la aceeaşi sursă, nucleul de momente memorabile care era Mihai Cuza. Am scris în alt articol despre unitatea de măsură a vieţii, şi anume momentele în care cu adevărat trăieşti. Cred că matematica lui într-un fel m-a ajutat să-mi dau seama că în asta se măsoară viaţa, am găsit soluţia pentru a fi determinat, optimist, mai aproape de fericire. Şi am trăit din plin cât mi-a fost diriginte.

Dar ce nu voi uita niciodată, vorba lui care m-a marcat, care mi-a divulgat un sens de viaţă, un scop, o taină pentru a putea fi împlinit ca om, e în forma unor cuvinte scrise pe coperta unui caiet de matematică, la sfârşitul clasei a 12-a, când l-am rugat să-mi dea un “autograf”:

“Oamenii nu urăsc viespea pentru că înţeapă, ci pentru că nu pot scoate miere de pe urma ei.”

La început n-am înţeles nimic, mi-am zis că e încă una din poveţele lui tipice…Asta ca să vezi cât de ignoranţi sunt oamenii uneori şi cum iau ei totul drept garantat. După câţiva ani mi-a picat fisa, şi mi-am dat seama că e vorba care l-a definit complet ca om! E epitaful pe care nu i l-au trecut pe mormânt. Îţi explic imediat. Ce trebuie de ştiut mai întâi e că el era un om cu gustul băuturilor tari. Omul care aprecia un vin bun, o ţuică aromată, o palincă straşnică. Şi era omul care bea des, şi devenea un super-erou când făcea asta, şi nu pentru motivele pe care le gândeşti acum. Ci pentru că dacă sobru, era extraordinar de ascultat, beat te învăţa cu atât mai multe lucruri despre tot ce vroiai să ştii. Ne făcea să râdem, jucând poker cu noi pe bani, ne arăta că veselia e cheie, când bea un păhărel cu noi şi mai făcea mişto de unul sau de altul, pe fete le învârtea în hore şi lipea bancnote cu scuipat pe frunte la lăutari. Cânta colinde cu noi, acompaniindu-ne la acordeon. Iubea viaţa atât de mult că devenea molipsitor. Şi abia când am văzut toată imaginea asta per ansamblu, am înţeles ce a vrut să zică: poţi avea un viciu sau o trăsătură negativă care să-ţi domine caracterul, dar oricât de negativ ar fi acest aspect, oricât te-ar trage în jos, dacă eşti AS într-un domeniu, oamenii te vor respecta. Şi aşa e. Oricât de beţiv l-ar fi numit lumea, toţi aveau un respect permanent pentru el, întotdeauna a fost domnul Cuza, profesor excelent de matematică.

Şi aici aş vrea să-l contrazic pe Ionuţ, colegul meu de bancă şi cealaltă jumătate a celor 2 “godaci”, cum ni se adresa: Ionuţ spune aici că unii “l-au ucis…spiritual”. Ei bine Ioane, ştiu la ce te-ai referit, dar ştii la fel de bine ca mine, nimeni nu a putut vreodată să-i zgârie măcar spiritul lui Mihai Cuza, indiferent de timpurile grele prin care a trecut. În schimb, cred că au ajutat la întărirea caracterului lui puternic pe care avem privilegiul să-l dăm acum ca exemplu.

Şi eu mă consider norocos că am avut în viaţa mea un mentor şi o influenţă cu care să stau la un pahar de vin!

Nu te vom uita niciodată, dom’ diriginte, nici nu am avea cum, pentru că eşti parte componentă din oamenii pe care îi devenim azi.

Şi tot azi, 15 Septembrie, Patrick Swazye şi Nicu Constantin au trecut în locul unde au onoarea de a-l întâlni. Nu ar trebui să fim trişti, ci să fim recunoscători că am avut parte în viaţa noastră de aşa oameni de seamă, de la a căror vieţi să evoluăm şi noi. Aşa că Patrick, Nicu, odihniţi-vă în pace, şi treceţi pe la Jefe, are sigur de cinstit un vin bun şi-o vorbă de duh!

La Mulţi Ani, domnule diriginte!

Unităţi de măsură. Vara

Posted in Gura Humorului, issues cu etichete , , , , on august 11, 2009 by Andrei

Uneori rămân atârnat de un gând care pare a se desprinde de timpul real. De cele mai multe ori, e o imagine despre zilele fără griji de acasă.

E ironic cum înainte să îmi încep căutările visam în afară, iar acum când sunt în mijlocul faptelor ce aşteaptă să se întâmple, visez înăuntru, înapoi. E ceva ce nu înţeleg pe deplin. De ce acum, când luminez porţiuni din ce în ce mai mari din hartă, când punctul de observaţie e mai sus şi se vede mai departe, de ce acum nu mai pot visa înainte? Bănuiesc un singur vinovat; ruperea de sine, care e al naibii de înspăimântătoare. Renunţarea la vechile repere, dezrădăcinarea, riscul. Şi ştii că altfel nu ai cum să creşti. Entitatea se hrăneşte cu speranţe, cu optimismul ideilor noi, cu veştile bune. Minciuna preferată e vânătoarea de fericire, când tot ce mai înseamnă fericire e o sămânţă de siguranţă.

Vara se dilată lent în Gura Humorului. Dimineţile deschid larg ferestrele şi inundă camera cu sunete matinale şi aer proaspăt pentru aşternuturile pe care le laşi pe pervaz, în soare. Primele minute cu braţele pe banca de lemn rece te fac să îţi doreşti să nu fi venit în tricou cu mânecă scurtă. E sfârşitul lui Mai. E preludiu pentru perfect. E Şcoală Light™. E libertate în mişcări, e de sus în jos, după cum urmează: tricou, pantaloni scurţi, chiloţi, ciorapi subţiri şi adidaşi. Atât. Şi îţi stă pe întreaga fiinţă un zâmbet toată ziua, la fiecare oră şi în fiecare pauză, şi nu ai decât un singur gând. Toate astea se termină încet încet, zi după zi, şi vine…libertatea, trezitul târziu şi statul pe afară şi mai târziu, locuri noi de baie pe Moldova(râul), călătoriile, corturile, zburdălnicia, îndrăgosteala…totul într-un fericit cuvânt, Vacanţa.

Mi-a rămas în minte un 22 Mai de prin generală, când am făcut baie pentru prima dată în anul ăla. A fost foarte ilegal, altfel nu luam data exactă cu mine atâta timp. Eram cu nişte prieteni, cu bicicletele, şi ne-am hotărât să mergem pe malul unui canal făcut special pentru o staţie de epurare a Moldovei, sau ceva de genul ăsta. Identitatea locului rămâne pentru mine învăluită în mister şi în ziua de azi. Pentru noi era simplu, “la Gârlă”. Soarele ne bătea peste cefe precum un frate mai mare care te face să te simţi jenat şi incomod, acum că te afli aici, la faţa locului şi nu poţi da înapoi, iar apa ne chema în ea şoptit, ca o curtezană. Ne chema rău, cu atât mai rău cu cât ştiam că riscăm un scandal de proporţii acasă. Dar era infinit superbă. Lină şi limpede, nu-i vedeai fundul dar ştiai că vrei să te arunci cu capul înainte aşa încins, ingorând complet pericolul un infarct*. Şi mobilierul budoarului ei atât de intim, cu sălcii mari şi tufe dese, să te simţi cât mai în largul tău. Aşa că exact asta am făcut. Ne-am dezbrăcat de tot, să nu ne udăm hainele, şi am intrat în apă cu pielea găină şi nerăbdarea nostră de virgini. Şi era rece şi grozavă, şi am înotat “la bustul gol”; o expresie foarte populară printre puştani pe vremea aia. Mai exact, eram ca fraţii când venea vorba de asta, ca o echipă în vestiar, şi nu erai bărbat şi toată lumea râdea de tine dacă ezitai sau îţi era ruşine.

Au fost vreo 20 de minute fabuloase de bălăceală. Ne-am zvântat doar pe jumătate în vântul după-amiezii, apoi am tras în grabă hainele pe noi, ciorapii peste tălpile încă ude, de care întotdeauna rămân lipite cu încăpăţânare bucăţi mici de frunze şi pământ, fructele isprăvii noastre interzise, ca şi cum însuşi conştiinţa le pune acolo să îi simţim mustrarea. Şi am pedalat energic spre casă, cu un soi de vinovăţie în suflet, de parcă am fi întârziat o veşnicie…

Şi ăsta era doar începutul. Vara se dilată lent în Gura Humorului. Ai timp să nu te grăbeşti deloc. Să trăieşti fiecare zi, să creşti, să râzi la urmă, şi nu de fiecare dată mai bine…ci doar pentru că nu te-ai prins din prima, pentru că timpul te ţine în loc acum, îţi e prieten, nu conspiră împotriva ta lăsându-te să crezi în natura sa generoasă, ca apoi să te jefuiască până la măduvă. Zilele cele mai fertile în evenimente abia se anunţă, mâine întotdeauna o să o facem şi mai lată. Nu m-am simţit niciodată mai la locul şi timpul potrivit. Aici, unde somnul e ultimul lucru care îţi trece prin cap la sfârşitul unei zile. Unde parcă şi temperaturile au acel bun simţ provincial, şi sunt omenoase atât la umbră cât şi la soare în mijlocul amiezii, şi nu depăşesc nesuferit măsura. Ah, the good ol’ days…!

Adevărul general acceptat e că timpul se măsoară în secunde, iar majoritatea cred că viaţa se măsoară în ani. Cei mai pesimişti sunt convinşi că viaţa se măsoară în pierderi. De fapt, în realitate, unitatea de măsură pentru timp e amintirea, iar viaţa se măsoară în momentele în care trăieşti cu adevărat, şi nu doar exişti.


*Mit urban sau sfat părintesc menit să te determine să o iei mai lent când intri înfierbântat să înoţi în apă rece, vara;

Humor

Posted in despre..., Gura Humorului cu etichete , , on iulie 24, 2009 by Andrei

Primul lucru pe care mi-l amintesc e că mă pregăteau bunicii să ieşim să ne plimbăm în parc. Aveam în jur de 3 ani, o pereche de papucei bleu îmblăniţi parcă, şi păturica mea cu model cu pisică. Cartierul văzut pe geam din braţele bunicului era ceva de nedescris. Copaci în soare, copii care se jucau prin jurul blocului şi în parc!…Entuziasmul era prea mare pentru pieptul meu de copil.  Dacă aş putea să cer să mi se împlinească o dorinţă, nu ar fi să mă întorc în timp să repar vreo greşeală. Ci mi-aş dori să am un film al vieţii mele, să-mi amintesc tot. Iubesc viaţa. Peste toate necazurile şi frânturile de inimă, am atâtea amintiri, că atunci când cad pe gânduri e ca şi cum aş arunca o pastilă de Mentos într-o sticlă de Cola, iar asta ar fi definiţia mea de nostalgie…O explozie a amintirilor îngrămădite aşa bine acolo, că ar fi imposibil să scoţi doar una şi s-o contemplezi. Gura Humorului e raiul meu. Nu cred în altul cu atâta fervoare şi probabil că atunci când o să mor, dacă mi se va demonstra contrariul, şi voi ajunge în raiul propriu zis, tot o să mi se facă dor de Humor.

Dacă o să am copii, primul lucru pe care o să-l înveţe de la mine când o să înveţe să scrie va fi să ţină un jurnal, o să-i bat la cap să scrie în el în fiecare zi, să le fie mai sfânt la sfârşitul zilei decât o rugăciune. Mi-aş fi dorit să fi avut şi ai mei ideea asta când eram mic, acum le-aş fi fost înmiit recunoscător.

Motivul pentru care scriu asta e că sunt la servicu aici, în Bucureşti, corpul meu e profund indignat de temperatura de afară, aşadar transpiră, mintea mea e deja singură în gară şi se plictiseşte, sufletul meu e departe în expediţiile care mă vor face mai om şi îmi vor întări mai mult credinţa că nu sunt decât o fiinţă din specia oamenilor pe această planetă şi nimic mai mult, şi diseară plec acasă.

Enough said, e timpul să revin la comic-urile mele…I miss the good ol’ days :)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.