Archive for the asta nu e poezie Category

Jurnalul cu suflet

Posted in Artwork, asta nu e poezie with tags , , , on august 6, 2012 by Andrei

Cuvânt înainte: Acum vreo lună am găsit un obiect foarte drag mie, ceva ce crezusem pierdut cândva într-o mutare pe vară de la cămin. Acest obiect e o mapă, iar în ea sunt niște foi cu cuvinte. Unele au ritm, structură, și se aranjează în rime, iar altele doar curg, ca niște înregistrări ale unor secvențe cerebrale, la un moment dat în viața mea. Ce urmează e una din aceste înșiruiri de gânduri, scrisă cândva prin clasa a 8-a sau a 9-a, dacă îmi amintesc bine, mi-e ciudă că n-am datat-o exact. Cred că a fost prima dată când, fără să-mi dau seama, am început să scriu cu adevărat.

Jurnalul cu suflet

M-am oprit. M-am așezat să-mi trag sufletul. M-am așezat să-mi trag sufletul în stilou, să-l pun pe foaie, să-l scriu. Să-l închid între rânduri, între dungile de pe caiet, între gratiile monotone, gri, și atât de echidistante.

Pentru că a scrie e tot o modalitate de a-ți pierde sufletul; însă n-aș numi-o, eu personal, o pierdere a sufletului, căci rămâi cu foile, pline de el. Îți servesc apoi ca un document care atestă că, odată demult, ai fost un sufletist. Un om cu “anima”. Poți să spui și tu oricui, uite, dom’ne, am suflet! Că-i așa de greu să găsești oameni cu suflet în ziua de azi…

Aș fi putut, fără nici o problemă din punctul de vedere al redactării, să-l scriu pe foi albe, dar și-ar fi pierdut consistența. Dezordonat, așa cum tinde sufletul să fie, s-ar fi amestecat prea mult și s-ar fi încurcat pe o foaie albă. Alții poate își scriu sufletele pe coli A4. Sau A3 sau A-1000, pe cât le încape lor! Eu prefer caiete dictando. E mai ordonat așa. Stau frumos aranjate marile iubiri, cu micile pasiuni, toate temerile și toate impulsurile, toate zâmbetele și toate lacrimile, albastrul cerului cu albastrul ochilor ei, negrul și verdele pământului cu negrul și verdele ochilor lor. Mi-am paginat simțurile, pe toate pe câte le poți simți cu sufletul; mai apare din când în când câte o bere, o floare, un lanț muntos, o mare…Pe margine, indexați, aranjați alfabetic, stau prietenii. Stau pe margine, cu picioarele ce le atârnă în interior, și râd și se bucură, privind la toate câte îmi mai trec mie prin suflet. Lor nu le pasă că stau între rânduri, fiindcă știu că-i iubesc deopotrivă.

Poate că mi-aș fi dorit să fiu unul dintre aceia cu sufletul dezordonat, în libertate totală, care se lăfăie azi pe malul mării, mâine pe un pisc de munte, iar poimâine înapoi la iubire, în interior, între perne, între rujuri, între buzele ei. Dar astea-s vise…și-apoi ce m-aș face când ea nu mai acceptă norii, și marea mă cheamă la ea, și muntele mă strigă de sus? Ce m-aș face cu toți așa, năvală, cu toți “în cap”? De aceea e mai bine să vină pe rând, fiecare la timpul lui sufletesc. Uite, azi, de la pagina 16 până la 20, marea. Mâine, de la 20 până la 35, muntele. De la 35 până la 70, ea…

Nu se poate, așa-i? Căci nu se poate mare fără iubire și munte fără un nivel al mării care să-l poată numi munte…să-l creadă lumea când zice că-i munte! Dar atunci…

Atunci facem așa: o luăm pe ea, o așezăm cu picioarele-n mare, pe țărm, s-o scalde valurile târzii, leneșe și calde, și-i fixăm privirea în ochii mei, unde se reflectă muntele din spatele ei, cu norii săi trufași și atei. Pfiu! Că era să n-o scot la capăt cu bine…Era s-o-ncurc de tot cu sufletul ăsta nebun…Gata, deja îmi e mai bine…Cineva zicea că nu ești niciodată împlinit dacă nu termini ce ai început. Păi eu abia am terminat o cutie de bomboane de ciocolată, berea și ce-a mai rămas din salata aia enervant de gustoasă, de la mama, și deja mă simt mult mai bine. Totuși…n-am terminat de scris sufletul ăsta care tot crește, și simt că o să scriu mult…păi până se duce și el la culcare, acolo sus în patul lui, când am să trimit la sfârșit un fax spre cer cu sufletul gata-scris, să nu se mai încurce cu transcrisul Sf. Petru. Am să-i fac și lui munca mai ușoară, și am să-mi așez sufletul redactat direct în sertarele de acolo. Sau am să-l pun, pur și simplu, pe iarbă, să simtă iarba-n spate și să vadă cerul, de acolo. Nu m-am hotărât încă, mai vedem noi. Până atunci, am să mă feresc să-l dau pe jos, când îl torn în stilou, și să-l scriu frumos, citeț, să-l vadă și oamenii, și îngerii.

Cât despre durere…ei bine, nu-i grijă…el e rezistent la durere, o absoarbe așa, în el, o amortizează.

Ce, e deja timpul? Mă scuzați, trebuie să plec…Apropo, nu știți vreun fax prin apropiere?

P.S.: Îmi era dor să scriu pe blog. :)

Lymph

Posted in asta nu e poezie with tags , on iulie 23, 2009 by Andrei


The closest to the blood I am.

A liquid so transparent,

I grow pale at it’s hot red

I feel the flow inside.

Take me to the wound

To heal, to scar, to touch it

The red flesh bleeds the pain away.


Nostalgic and so hemorrhagic

Through veins I find my existence

I’ve got to be dreaming under your skin

I never leave before death comes.


Hey I bet you never knew

How hot and red you are within you

And how it’s like when you are ill

From your inside my sap I spill.


Beneath your flesh I know your smell,

Don’t be alarmed, cause I won’t tell.


29 Februarie 2004, transfuzii azi, 23 Iulie 2009

Spre voi împietrit

Posted in asta nu e poezie with tags , , on iulie 15, 2009 by Andrei

Nu, n-am fost plecat în concediu/vacanţă. Şi nu, nu-s supărat pe nimeni sau deprimat, doar se nimereşte ca asta să fie următoarea poezie pe care vreau s-o afişez :) E una din alea pe care le reciteşti şi spui “Am scris eu asta pe vremea aia?!”

Recent am – aproape, că am picat la final – văzut Mar adentro, un film de Alejandro Amenábar, unde personajul principal e un bărbat cu paralizie totală ce luptă pentru dreptul său la eutanasiere, şi am vizualizat într-un fel ce doar îmi imaginasem în 2004 când am scris versurile. Nu ţin minte cum sau de ce le-am scris, ştiu doar că mi-a luat foarte puţin şi mi-a fost ciudat de uşor să mă pun în pielea personajului. Reîncarnare…maybe? Oricum, e pentru cei ce se simt uneori prizonieri în propriile delimitări naturale.


Nu pot ridica nici creionul să-ţi scriu,

Cuvinte din minte direct trec pe pagini.

Sunt ca-ntr-un sicriu în trupul neviu -

- Închis într-o carne cu margini.


Iar geamu-i deschis, şi-afară e frig,

Şi soarele rece de iarnă orbeşte!

Nu pot să mă-ntorc, nu pot nici să strig,

Lumina în ochi mă loveşte.


Îmi văd mâinile degerate şi reci,

Chiar vreau, dar nu pot să le mai simt durerea,

Cangrenă de moarte-n picioarele seci…

Un chin uriaş e tăcerea.


Şi cade tavanul! Pereţii se strâng,

Şi uşa cea neagră se tot micşorează!

Să ţip vreau, să fug, mai vreau doar să plâng…

Prin geam mai încape o rază…


Mai simt o căldură, luminile fug…

În lacrimi şi ciudă un gând îmi revine:

De ce m-ar mai pune întins în coşciug

Când ţeapăn şi mut sunt închis chiar în mine?


19 Februarie 2004, probabil corectată pe 2 Martie 2005

Tu, eu, noi şi noaptea

Posted in asta nu e poezie with tags , on iunie 5, 2009 by Andrei

Revin la caietul de versuri recent găsit, cel cu conţinutul excesiv de romanitsm, blood&gore, confuzie, entuziasm, spleen şi tot ce mai intra atunci în componenţa unui adolescent care visa scene din filme jucate de el şi Ea(oricare ar fi fost Ea atunci), care găsea indicii din viaţa reală în fiecare cântec pe care ajungea să-l iubească, şi se găsea pe el în fiecare aventură legendară la care lua parte, în rol de camarad, explorator, drumeţ, fugar, derbedeu, spectator. Facem şi noi odată maşina aia a timpului? :P


Priveşte-mi ochii tulburi încercuiţi de cearcăn

Şi lacrima ce strigă durere de sub geană,

Stoarsă din întuneric şi din inimă acră.

Răpeşte-mi somn şi tihnă, străpunge-mi junghi în rană.


Tu spune-mi din privire şi din mişcări, iubito,

Că sus în întuneric clipeşte steaua mea.

În cimitir de stele ea îţi veghează somnul

Când smulsă dintre oameni adormi şi tu cu ea.


Iar ochii tăi albaştri mai reci, şi trişti ca luna

Visează despre mine, visează despre noi,

Ziua văd întuneric iar noaptea văd lumina,

Prejudecăţi şi şoapte-i orbesc pe amândoi.


Mângâie-mi întuneric şi fă-l din nou lumină,

Sădeşte-mi iar în suflet sămânţa unei veri!

Sărută-mi acru suflet şi fă-mi inima plină,

Culege-apoi din mine iubirea ce mi-o ceri.


Iubeşte-mă-n tăcere în aşternut de dor

Şi un luceafăr sprinten îmi va aduce şoapta…

Iar când închizi tu ochii din vis am să cobor,

Să mă-ntind lângă tine, tăcut, să-ţi sărut pleoapa.


17 Noiembrie 2003, mici retuşuri azi, 5 Iunie 2009

What I am

Posted in asta nu e poezie with tags , on mai 27, 2009 by Andrei


I’m the ocean’s deepest blue,

I’m the biggest side of you.

I’m you shelter, I’m your mask

I’m not all too much to ask

I’m the one who’s gonna die

I’m the victim of your lie

I’m a tattoo of your name

I’m excuses when you’re lame

I’m a whisper in your ear

I’m your nightmare’s biggest fear

I’m the breather of your breath

I’m the dark angel of death

I’m the taste carved in your tongue

I’m the one for whom you long

I’m sensation of your touch

I’m the one who waits too much

I’m the blame you will not take

I’m one brutal, big mistake

I’m hope deep inside your heart

I’m not gonna fall apart

I’m a memory you miss

I’m the tremble in your kiss

I’m forever, I am now,

I’m the answer to your “how”

I’m the cold tear that you taste

I’m the eco-friendly waste

I’m morally incorrect

I’m a virtue, I’m a theft

I’m your fantasy at night

I’m compared to “mr.right”

I’m the hand along your breast,

I’m the warmth inside your chest,

I’m the fever in a lick

I’m the thing that makes you tick

I’m a moon ray, I’m a star,

I’m so near, and yet so far

I’m forbidden and I’m cruel

I’m the breaker of your rule

I’m forgetable, you’re not,

I’m dead cold when you are hot

I’m the one that makes you sweat,

I’m the sensation of wet

I am more than just a game,

I’m convinced, and you’re ashamed

I’m like footsteps in the snow,

I’m the last thing you should know

I’m the voice inside your head

I’m alive but I feel dead

I am almost never here

I’m the feeling you won’t fear

I am what you need, I miss you

I’m not gonna die, I kissed you

I am all of the above

You’re the victim of my love.


replică la What you are, 2003

What you are

Posted in asta nu e poezie, issues with tags , on mai 26, 2009 by Andrei

Fiind acasă de Paşti, am găsit în sertarul biroului meu vechi primele mele caiete cu versuri. Am râs tare la unele, am rămas destul de uimit la altele. Ce minte naivă aveam, m-aş întoarce în trecut numai să-mi dau două palme peste cap din care n-aş fi înţeles nimic atunci, dar măcar m-aş răcori acum. :P Ce urmează să postez face parte din caietele alea.  Atenţie! Conţinut excesiv bloody-horror-romantic! :))


You’re the white foam of the sea,

You’re the biggest side of me…

You’re the night that keeps me worm

You’re my shelter from the storm

You’re the arms that keep me safe

You’re that one thing I won’t waste

You’re the place I go to sleep

You’re the thought that makes me weak

You’re the memory of peace

You’re that day I’ll always miss

You’re te morning, evening star,

You’re so near, yet you’re so far

You’re the master of my mind

You’re the vision when I’m blind

You’re that little place I go,

You’re my sea and you’re my snow

You’re my weapon, you’re my knife,

You’re the “always” in my life

You’re the one for whom I swear

You’re the one for whom I’m there

You’re the one, for you I’d die,

You’re the truth inside this lie.

You’re the pigment of my skin

You’re the heart that beats within

You’re the pulse and you’re the breath

You’re my nightmare’s biggest threat

You’re my cover in the night

You’re on top and you’re so tight

You’re the answer to this mess

You’re the sweetest, frail caress

You’re the deep blue ocean’s calm

You’re a snowflake in my palm

You’re the warm ray of the sun

You’re the moon when days are done

You’re the passion, you’re so hot

You’re the fever in my thought

You’re the name carved in my hand

You’re the one I understand

You’re nostalgy in the rain,

You’re the cause for all this pain

You’re a touch, you are a kiss

I’m the fool who tells you this,

You’re the love that keeps me true,

I’m the biggest side of you.


cel mai probabil toamna 2003

După tine

Posted in asta nu e poezie with tags , on mai 12, 2009 by Andrei


Ajută-mă să las scutul jos.

A devenit aşa de greu, de la o vreme…

îl ţineam doar de formă -

bravam, când de fapt abia aşteptam o lovitură…


…încă de pe vremea când l-am ridicat mândru

să îţi vezi reflexia în el: femeie,

să îţi vină ţie însuţi să-ţi spui

ce ţi-aş fi spus eu

răcnit şi apăsat Arial Black 3000

cu punct după fiecare cuvânt;

nu. se. poate. avea. încredere. în. tine.


Ajută-mă să-l cobor de aici,

E tot plin de rugină şi calcar

şi tăcere şi singurătate.

Fiecare zi de expunere,

fiecare moleculă de colb,

fiecare ne-sunet, fiecare ne-vibraţie

L-au făcut ce trebuia sa fie, inutil

şi tu nu te mai oglindeşti în el

nici măcar să-ţi potriveşti coroana.


27, 30 Ianuarie şi 12 Mai 2009

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.